Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Clipe din urmă
Peste cetăț de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare și vesele sălașe,
Vor crește-n zări ghețarii, fantasme uriașe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.
Bătuți de valul vremii ce sfarmă tot și roade,
Bâtrân cu fața suptă și cu stufoase gene,
Dormi-vor înțelepții sub cumpeni și troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.
Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor în șirag
Pe albe povârnișuri, cu fruntea spre genună,
Din brațele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.
O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zareac-o mreajă de văpăi,
Natura va renaște, rostogolind prin văi,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.
O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,
Tot cerul își va strânge azurul sub pleoape.
Și demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morții dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-și va stinge, lin, torța-i fumegândă.
Îmbrățișând cenușa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheață visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Și-asupră-i se vor cerne cununile stelare.
Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-și umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deșertul cu gândul înapoi
Și ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.
Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeață;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Rotește ca un vultur pe crestele de gheață.
Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul și clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.
Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.
Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvinețite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.
Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă țintă călătorul cu fața spre destin
Și-așteaptă veșnicia, haotic și divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.
De piscuri se agață, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere și-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai plutește fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.
E ultima verigă din lanțul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în șiroaie cad stropi aprinși de sânge.
Simțirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un clește;
Ar vrea să frângă sloiul cu brațe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriașă cu neguri se-nvelește.
Și, totuși, înc-odată, el se ridică drept;
Și-nfige-n toate gândul dumnezeiască daltă
Visând o lume nouă și-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.
Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i înghețată se pierde spre-nălțimi;
De sus zbucnește jalnic un cor de heruvimi,
Și-n zvârcoliri de șarpe, trec nori peste paragini.
Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toți sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-și desfășoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.
poezie
de
Artur Enășescu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice