Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Pereche mi-e poemul...
Se leagănă un cântec pe-o vioară, precum un prunc în brațe de lehuză,
Eu strâng în brațe goale de vădană, buchet de lacrimi răstignit pe buză;
Pe urmele de sare trec luntrașii, într-un cortegiu fără destinații,
Prin ploaia rece azi, îmi număr pașii și nu mai am cui cere explicații.
Sunt dumnezeii duși la balul novei, sărbătorind renașterea sublimă,
Pe fruntea mea mai plânge înc-o slovă, îndoliată, fără ritm și rimă.
Iar sfinții și-au luat liber de la rugă, icoanele sunt goale și sinistre
Și îngerii, de frig, o iau la fugă, câlcând peste pomeni și acatiste.
Un clopot se mai leagănă apatic și glasul Sarei, stins se mai aude
Și nu mai înțeleg, menirea care-i, a vieții, când pământu-i plin de iude?
Eu unde să m-ascund să-mi plâng amurgul și unde să găsesc un colț de pace,
Când doar tăciuni și jar mai paște murgul și iarba în cenușă se preface?
Nu mai am cer, secat-au mări și-oceane, și luna s-a mutat într-o poveste,
Giganta roșie înghite vechiul soare, pădurile sunt măcinate de tempeste.
Calea Lactee e-n degringoladă, mor universuri, alte lumi să nască,
Aceleași holograme la paradă, vor defila, destine să sluțească.
Se leagănă un cântec de vioară, ca un final de partitură veche,
Eu strâng la piept poemul, să nu-mi moară; și cum să nu îl strâng, când mi-e pereche?
poezie
de
Violetta Petre
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice