Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Pustiurilor, uneori
NEROSTIT ne privește bătrânul oraș și norii aduc povești noi din depărtări. Din turnul cu ceas uimite minutare se uită cum scade timpul în femei. Dar strigătul, strigătul cui să-l cer?
Uraganul pierdut își găsește drum către văi unde aerul stătuse prea mult. Zgomotul păsărilor grăbește pasul trecătorului întors către sine.
Râuri subterane văzute cu mintea își închipuie stele și peștii dezmiardă o liniște translucidă; lumina și amintirea trufașă a dimineților cu prova de cardamom așteptate
în chilia mea galbenă, care doare, ca să sculptez în ele grații cu ochii de noapte. Să slăvim labirinturile și să le dedicăm exegeze verzui!
Pe cer semne de purități pedepsite. Vântul duce mirosul de tei către tandrețea mărturisirilor albe.
Clopotul bate
deasupra conștiințelor,
mințile se zbat
în nimicuri.
Oh, voiaj în absență! O melancolie prea grea pentru înălțări de socluri eroilor,
ardoarea sfințeniei cheamă un sfârșit care-ncepe.
poezie
de
Ioan-Nicolae Popescu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice