Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Povestea muzei
Trăia în Evul Mediu un poet
al cărui har era neprețuit,
căci el cânta, în versu-i desuet
balade vechi, c-un glas deosebit.
Era mereu pe drumuri, prin cetăți,
prin satele sărace de atunci,
în haine ce n-ai vrea să ți le-arăți,
urmat adesea de femei cu prunci,
de oameni necăjiți, chiar de copii
vrăjiți de sunetele lirei lui,
cu ochii mari, și alergând zglobii
în jurul menestrelului haihui.
Mai rar aveau ceva mâncare-n plus,
dar mulți îi ofereau un pat călduț,
căci el cînta, ades, pân' la apus,
sperând să mai primească un bănuț.
Era frumos și tânăr, sănătos,
în stare să parcurgă drumuri lungi
cântând de unul singur, bucuros,
în zori, atunci când umbrele prelungi
vesteau o nouă zi, iar la izvor
un susur neoprit și cristalin
părea că îi oferă ajutor,
în ruga lui, pierdută în amin.
Și-a fost o zi în care s-a trezit
privit intens de-o muză din vechimi,
frumoasă cum nu și-ar fi-nchipuit
decât în ceruri, printre zeii primi.
Pierdută și ea sub privirea lui
ce-o mîngâia pe ochi, pe gât, pe trup,
sub strălucirea caldă-a soarelui
și cu dorințe-ascunse ce irup,
s-a dăruit, visând într-un destin
ce n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
poetului ce, cu un gest blajin,
i-a dat tot cerul acoperământ.
Povestea ce-a urmat a fost un vis
ce se repetă-n timpul carusel
și se mai cântă doar în Paradis:
O muză ce iubește-un menestrel.
Din talpa nemuririi iese scrum!
Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai țesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele
Acum este fumul focului de ieri!
poezie
de
Daniel Vișan-Dimitriu
din
Gândul pierdut
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice