Ciudățeniile iubirii Domnului Hristos
Doamne, cum să înțelegem că iubești nețărmurit
Un om care-1 lași să moară în durere chinuit?
Nu că ne-ndoim de Tine și de dragostea Ta mare,
Prin care totul există și rămâne în picioare;
Însă mintea noastră-ngustă nu poate să înțeleagă
Felul prea ciudat în care dragostea Ta operează.
Când a fost să vii din ceruri, ca să ne aduci salvare,
Ai zburat, Doamne, ca gândul, fără nici o amânare.
Iar acum, când era vorba de trei pași mai la o parte,
Să salvezi pe un prieteni care se afla pe moarte,
După cum citim Scriptura, parcă nici nu Ți-a păsat,
Ci-ai mai stat vreo două zile, și-abia-n urmă ai plecat.
Și ca Avraam îți zicem: Doamne, nu Te mânia;
Încă o nedumerire, și-apoi Te vom asculta:
Dacă, Doamne, Tu ești gata să dai sfânta Ta răsplată
Până și acelui care dă doar un pahar cu apă,
Cum le lași Tu-acum pe Marta și Maria-n disperare,
Să aștepte două zile până fratele lor moare?
Ele care-au avut ușa casei lor mereu deschisă,
Când acum sunt în nevoie s-o afle pe-a Ta închisă?... Și-acum, după toate-aceste mărturii copleșitoare
Ale dragostei de Tată pentru Fiul Său, Cel care
Plin de slavă-a fost și sfânt Și în cer, și pe pământ,
Să mergem sus la Golgota unde, atârnat pe cruce,
Suferea Cel cărui vină nimeni n-a putut aduce.
Iată-L suferind acolo chinuri care niciodată
Nu pot încăpea în mintea noastră de păcat spurcată.
Asta e culmea mirării cea mai mare pe pământ:
Cum se poate ca atuncea când Se roagă acest sfânt
Nici un glas de nicăierea, ceru-ntreg să amuțească,
Ba chiar Dumnezeu din ceruri, Tatăl Lui, să-L părăsească?
Cum? Când un păgân îl strigă Dumnezeu n-a așteptat
Să-și sfârșească rugăciunea, ci-i răspunde imediat;
Iar când Fiul Său Preasfântul strigă-n mare disperare,
Ceru-ntreg tace ca plumbul!... Cum se poate asta oare?.... La-nceputul poeziei, am spus noi că doar cei care
Nu sunt repezi în verdicte, ci așteaptă cu răbdare,
Vor primi lumină sfântă și cerească-nvățătură
Din ceea ce pentru alții e un nonsens în Scriptură.
Urmărind pe-Acela cărui, părut, I S-ar fi făcut
Cea mai mare nedreptate când, strigând, ceru-a tăcut,
Îl găsim, după-nviere, într-o stare care-aduce
Perfectă iluminare peste ce-a-ndurat la cruce.
Ce-a fost El în toată viața, a fost Fiu ascultător.
Crucea însă, numai crucea L-a făcut Mântuitor.
Ca să îmi răspundă mie azi, când Îl strig din păcat,
Tatăl a tăcut când Fiul de pe cruce L-a strigat.
Și dacă atunci la cruce Tatăl Sfânt L-a părăsit,
A fost numai ca să poată astăzi să fie primit
De un neam întreg de oameni, cu care în bucurie
Să petreacă veșnicia nesfârșită-n părtășie. Din exemplele acestea, cum ni le-a lăsat Scriptura,
Raportat la tema noastră, să găsim învățătura!
Isus deci primind solia că cel pe care-1 iubea
E căzut din greu la boală, chinul morții suferea,
În loc să se ducă-n grabă să-i arate că-1 iubește
Două zile nici cu vorba nu îi dă măcar de veste;
Ci abia după ce moare, cu vreo patru zile-n urmă,
Merge și Isus acolo, însoțit de mica-I turmă.
Cele două surori plânse îi spun: "Doamne, e-n mormânt!"
La această veste Domnul le răspunde un cuvânt
Ce conține-o taină-adâncă și o-nvățătură care
Poate fi considerată aproape ca cea mai mare.
Prima dată Domnul spune: "Lazăr va fi iar cu voi".
Ele zic: "O, da, știm, Doamne, că în ziua de apoi".
Iar a doua oară Domnul le face descoperirea
Că El nu-i doar învierea, ci-i și viața, nemurirea.
|
Module dinamice