Mihaida - Fragment epic - Cântul I
O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptății te-ncinde și te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul și cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ți divină,
Și voi aprinde inimi, voi deștepta românul
Să te aținte-n față, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nțelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse și fapta-ndependinței,
Și fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Și patriei, rempinse barbari ce șiroiară
Din Orient încoaci să-nnece libertatea,
Să stingă creștinismul și lumea să subjuge
Subt oțelosul paloș și oarba neștiință,
Sforțând-o să își plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor și fală!
P-acela cânt, ș-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu brațul și cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Și mai fatali din întru, și soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-și aflase omul s-o-nvețe să respecte
O nație celebră.
Întreagă România gemea de ani atâția
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală și rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălța lucindă pe Dacia smerită.
Și glasul mueginiu, în zi și-n miezul nopții
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăț șuierată, și răsuna profetic
Înfiorând creștinul în empia chemare
A numelui sinistru, țipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuțise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Și ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea și razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfață infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată și însuși neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viața n-avea în siguranță;
N-avea să-și plece capul, cu ce să-și ducă traiul:
Fugar, fără colibă, își blestema ființa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesațiu:
Domn, sclav, clăcaș, totuna; averi erau pericol
Și lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea bețiilor de sânge
De ianiceri sălbatici și crunți în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mparță ultragiul și durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorințelor sfățate, orgielor păgâne.
.................................
Eternul preapotente, ce nalță și doboară
Rigate mari și nații, și altele realță,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Și-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii și lumi de stele sânt pulbere de aur
Și splendidă, ș-aprinsă, în spațiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Și orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede și-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spațiu arcanele abise
Și cele mai ascunse ce față-i stau nainte,
Se uită și s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginților române, a ginților creștine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Și stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-amenințe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când își uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăția într-un tată și sclav face din frate;
...............................
|
Module dinamice