Glasul unui sărman pe care îngerul îl ține de mână
În toiul judecății,
senin,
Părinte, renunț.
Ce văd e mai puțin
decât ce eu, mereu
știut-am:
splendoare-a-mbătătoare
a tot ce de când sunt
pierdut-am.
Tu oare-o știi
cât de departe
simțirile îmi colindau
când dinaintea
azilului de noapte
tăcut ședeam
în nopțile clare,
de jos, ascultând
a stelelor șoapte?
Câini rătăceau
slobod, în jurul
neprețuitelor mele
simțiri.
Sub poduri, unde
m-am adăpostit,
avutul inimii
mi-a fost sporit
nemărginit.
Și neaua din
pantoful scâlciat
mi se topea
la fel de blând,
la fel de lin,
ca lacrimile unui prunc
mângâiat.
|
Module dinamice