Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Sonetul XIX
Undeva într-o bancă auru-și are răsfățatul cămin,
cu multe mii se împacă. Dar cel care cerșește,
orbul acela, nici cât paraua de-aramă nu prețuiește,
e ca un ban rătăcit, ca ungherul de praf sub un scrin.
În prăvăliile-adânci, aurul e ca acasă și domn,
se deghizează părelnic în blănuri, mătase și floare.
El însă, Tăcutul, stă, între-o suflare și altă suflare
a imensului aur care respiră și-n veghe și-n somn.
Ah, orișicât s-ar închide, noaptea, palma deschisă neîncetat,
mâine destinul iarăși o ia și-n fiece zi
i-o ține întinsă: clară, mizeră, neocrotită.
De-ar înțelege-n sfârșit cineva, și-ar slăvi, tulburat,
îndelungata statornicie ce doar în imnuri se poate rosti.
Și numai de zei poate fi auzită.
poezie
de
Rainer Maria Rilke
din
Sonete către Orfeu
, Partea a doua
, traducere de
Maria Banuș
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice