Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
A cincea elegie
Dedicată doamnei Hertha Koenig
Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceștia puțin mai
trecători ca noi înșine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voință? Ci, iată îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsucește și-i amețește,
îi aruncă și-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subțiat, ros de
veșnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Și abia căzuți
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenței... îndată bărbații
cei mai puternici sunt rostogoliți din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.
Ah, și-mprejurul acestui
centru, trandafirul vederii:
înflorește și se scutură. În jurul acestui
șteamp, pistil, atins de propriul său
polen lucitor, fecundat, ca să devină
iarăși rod al nemulțumirii, nicicând
conștientă de sine, sclipind din cea mai subțire
pojghiță a unei nemulțumiri ce zâmbește ușor prefăcut.
Iată: bătrânul halterofil, ofilit,
zbârcit, care-acum bate doar toba,
chircit în pielea sa uriașă, parcă-nainte
ar fi conținut doi oameni, și unul
zace acum în cimitir, iar el i-a supraviețuit,
surd și câteodată puțin cam
tulbure,-n pielea lui văduvită.
Însă cel tânăr, bărbatul, ca și când ar fi copilul unei cefe
și-al unei călugărițe: țeapăn și bine umplut
cu mușchi și candoare.
O, voi,
pe care cândva o suferință, de copil încă,
v-a primit, ca jucărie, într-una din
lungile ei convalescențe...
Tu, cel care căzând
cum numai fructele, necopt,
zilnic de-o sută de ori se desprinse din arborele
mișcării urzite-mpreună (care, mai iute ca apa, în câteva
clipe trece-n primăvară, vară și toamnă)
te desprinzi și te turtești pe mormânt:
uneori, într-o frântură de pauză, parcă
ți se-nfiripă un chip de iubire spre mama ta,
ea rareori mângâind; dar ți se pierde în trup, pe umăr,
se irosește, timid, abia conturată... Și iarăși
pocnește din palme bărbatul, pentru țâșnire, și înainte
ca vreo durere să ți se limpezească în dreptul inimii
mereu galopante, arsura din tălpi a și întrecut-o
pe ea, obârșia sa, cu câteva lacrimi trupești
grabnic stârnite sub pleoapele tale.
Și totuși, orbește,
surâsul...
Îngere! Ia-o, culege-o, iarba de leac cu floare măruntă.
Adu o vază, păstreaz-o! Așaz-o printre bucuriile
nouă încă închise; în gingașă urnă
slăvește-o cu inscripție-nflorit avântată: «Subrisio saltat».
Apoi tu încântătoare,
tu, cea ocolită-n tăcere de bucuriile cele mai
fermecătoare. Poate că
franjurii tăi sunt fericiți pentru tine
ori poate pe sânii tăi
tineri și tari mătasea verde metalică
se simte răsfățată nespus, nelipsindu-i nimica.
Tu,
pe toate jucătoarele balanțe ale echilibrului
mereu altfel așezată fructă de piață a nepăsării,
vizibilă sub umeri.
Unde, ah! unde e locul îl port în inimă
unde încă nici vorbă să poată, unde încă se desprindeau
unul de altul, ca animalele care se-ncalecă
nu pe deplin împerecheate;
unde greutățile trag încă greu;
unde se clatină încă
pe vergele zadarnic rotite
farfuriile...
Și deodată-n acest trudnic Niciunde, deodată
indicibilul loc, unde Preapuținul pur
se transformă de neînțeles trece brusc în
Preamultul golit.
Unde socoteala multiplă
se rezolvă fără de cifre.
Piețe, ah! piață-n Paris, nemărginită scenă
unde modista, Madame Lamort,
împletește și răsucește neodihnitele drumuri ale pământului,
infinitele panglici, făcând din ele
noi funde, cocarde, flori, bentițe, fructe-artificiale toate
în false culori pentru ieftinele
pălării de iarnă ale destinului.
.........................................................
Îngere: ar fi un loc, pe care nu-l știm, și-acolo,
pe covor indicibil, amanții, care-aici n-ajung niciodată
la deplină pricepere, își arată temerarele lor
înalte figuri ale-avântului inimii,
turnurile lor din plăcere, scările
lor care de mult, acolo unde nicicând n-a fost sol,
se sprijină numai una pe alta, vibrând și pot
în fața spectatorilor din jur, sumedenia de morți fără grai:
Oare-și aruncă aceștia ultimele, mereu agonisite,
mereu ascunse, necunoscute de noi, veșnic
prețioasele monede ale norocului, la picioarele
perechii ce-n sfârșit zâmbește cu adevărat pe alinatul
covor?
poezie
de
Rainer Maria Rilke
din
Elegiile din Duino
, traducere de
Ștefan Augustin Doinaș și Virgil Nemoianu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice