Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Alcesta
Și iată că deodată între ei
sosește vestitorul, aruncat
în clocotul ospățului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simțit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-și
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânșii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus și oglindind în toată
ființa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
și s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
și-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Și-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
și cum stătea, plin de solie-adâncă,
ne-ndurător aproape-au și-nțeles.
Și totuși când s-a auzit ce este
a fost mai mult decât o știre a fost
ceva de neînchipuit. Admet
va trebui să moară. Când? Acum.
El însă cupa spaimei lui și-o sparse
și dintre cioburi mâinile-ntinzând
a început cu zeul târguiala.
Doar câțiva ani, un an măcar, un an,
câteva luni, sau săptămâni, sau zile,
ah! zile nu, doar nopți, o noapte numai,
o noapte, noaptea asta, numai asta.
La toate zeul răspundea că nu.
Și-atunci Admet a dat un țipăt lung
și n-a mai contenit, țipând mereu
ca muma lui atunci când l-a născut.
Și iată chiar că muma lui, bătrână,
veni spre el, și tatăl lui bătrân,
și amândoi bătrâni și veștejiți
stăteau acum uimiți în preajma lui;
iar el când i-a văzut atât de-aproape,
ca niciodată, s-a oprit și-apoi
și-a frânt deodată glasu-n plâns și-a spus:
Tată,
ții tu așa de mult la ce-a rămas,
la drojdia asta ce nu poți s-o înghiți?
Mai bine-azvârle-o jos. Iar tu, bătrâno,
matroană,
ce rost mai ai când ți-ai născut copiii?
Și pe-amândoi îi prinse dintr-o dată
ca două vite de jertfit. Dar iată
că repede-i lăsă și-i dete-n lături;
parcă lovit de-un gând și strălucind
la față, strigă: Creon, Creon!
Atâta doar, doar numele acesta.
Dar pe figura lui stătea alt chip,
pe care nu-l spunea, chip fără nume,
în așteptare, îndreptat fierbinte
spre tânărul prieten ce ședea
în fața lui la cellalt cap al mesei.
Bătrânii (se citea pe fața lui),
vezi tu, nu-s buni pentru răscumpărare,
sunt prăpădiți și slabi, n-au nici un preț;
tu însă, tu, cu frumusețea ta...
Deodată însă el nu-și mai văzu prietenul.
Rămase-n urmă-acesta,
și-acum spre dânsul ea venea, chiar ea,
parcă mai mică decât o știa,
ușoară, tristă-n haina de mireasă.
Ceilalți cu toții sunt doar calea ei
pe care ea pășește: (în curând
va fi aici, în brațele lui, care
Îndurerate se deschid). Și iată
că ea pornește vorba; nu cu dânsul.
Vorbește-acum cu zeul și zeul o ascultă,
și toți abia în zeu aud ce spune:
Răscumpărare pentru el nu poate
să fie nimeni. Eu pot să-l răscumpăr.
Eu pot să trec în locul lui. Nu-i nimeni
la capăt cum sunt eu. Ce-mi mai rămâne
din tot ce-am fost. Nu ți-a spus oare ea
care-ți aduse veștile că patul
ce-așteaptă dincolo e sub pământ?
Rămas bun mi-am luat. Și înc-o dată
rămas bun și iarăși rămas bun.
Mai mult nu poate-un muritor să ia.
De asta am venit, ca tot ce este
sub dânsul îngropat, sub cel ce-acum
e soțul meu, să piară, să se piardă.
Ia-mă cu tine. Mor în locul lui.
Și-așa cum vântul saltă peste mare
aproape ca pe-o moartă-o duse zeul,
de soțul ei departe, într-o clipă,
dar hărăzindu-i lui c-un semn ascuns
o însutită viață pământească.
Admet spre ei se năpusti-ntinzând
buimace mâini, ca-n vis. Dar ei erau
acum la ușă unde, tânguioase,
femeile se-ngrămădeau. Văzu
cum fata către el s-a-ntors, c-un zâmbet
pe față luminos ca o speranță
ce-aproape că era făgăduința
că din adânca moarte va veni
spre el cel viu...
Și el atunci,
cu mâinile acoperindu-și fața,
a-ngenuneheat, nevrând să mai zărească
nimica, după zâmbetul acela.
poezie
de
Rainer Maria Rilke
din
Poezii noi
, Partea întâi
, traducere de
Alexandru Philippide
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice