Tu nu socoți că-i blasfemie ruga mea
Oare pe-un tată îl iubești? Nu pleci, cum ai plecat
și tu de lângă mine: aspru-ntunecat,
de lângă mâinile-i stinghere, goale?
Nu culci cuvântu-i ofilit și moale,
în cărți bătrâne, rareori citite?
Nu-i oare inima-i un stăvilar
Ce-l lași și curgi spre bine și amar?
Nu-i tatăl, pentru noi, ce-a fost odat'?
ani ce-au trecut, străini de cei ce sunt,
gest învechit și demodat veșmânt,
mâini veștede și păr decolorat?
Și chiar de-a fost erou pe vremea sa,
e frunza ce, când creștem, va cădea.
|
Module dinamice