Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Lupii dogmatici
Nu se pomenise o iarnă mai grea.
Vântul smulsese limba clopotului mare
Și bătea ca nebunul cu ea în pământ
Și-n copaci și-n măduva câmpiei.
Iar viscolul ardea nemișcarea de sete,
Îi încărunțea puterile; timp azvârlit într-o
Prăpastie orizontală genune fără capăt,
Cu o lamă uscată nimicindu-și portretul
De fum.
Ca neînceput dormea satul în lavița bolii:
Auziseră ai noștri că făcând pe morții
Își pot găsi scăpare, pasămite fiarele au grijă
De somnul cărnii. Și făceau pe neviii
Cu icoana pe piept aducându-și aminte
Și laptele supt de la mamă, eresul, vinderea
Spurcată învârtind-o cu plugul arhetipal
Al minții până izvodea singură lujer dulce.
Fără sămânță.
Bine, să zicem că-i așa: dar puterea omului
De-a năduși la umbra căinței, cine i-o dă?
Și-atunci Starostele, Mai Marele-acela,
Gândul din urmă de ce nu i-l încuviință
Mai degrabă în firea ursită a lucrurilor?
Ca vinul, ca aurul topit să i-l toarne
Cu de-a sila pe gât...
Spre sfârșit, mulți nu dau crezare începutului,
Dar e lege că cei hotărâți pentru viață,
Cu toții își vor aminti ceasul din urmă.
Petrache Ocoșan dădu cu ochii de lupi
Și-nțepeni; la marginea pădurii, singur,
După scurteie... Înțepeni așa, mai pe la mijloc:
Nici mort, nici viu. Rămase locului drept,
De nu mai știa lumea ce să facă cu el
De-aia nu l-or fi mâncat lupii: de frică.
Nu era Petrache nici de-ngropat, dar nici
De lăsat acolo; așa că l-au băgat într-un
Stejar bătrân pe care l-au scobit cât să-ncapă
Și l-au închis cu ușă din scoarță și lemn gros,
De-ai fi zis că nu e nimeni înăuntru...
Și i-au pus lumânare și belciug la poartă,
Cât să-l dea jos când s-o trezi dintre ape...
Pe casele altora ei stăteau ca niște câini blânzi,
Cu ochii galbeni ațintiți la fumul din hornuri.
Babele spuneau că și-au făcut întărituri
În munți un fel de cetate, unde se duceau să
Moară, că și sufletelor din ei li se urîse de frig;
Și că dinăuntru răzbate o lumină mare și galbenă,
Pe care n-o poate vedea decât ăla de-a trăit
Cu ei de mic, și le știe potecile și rostul.
Văd și azi, ca și ieri, cancelariile zeilor desființate.
Lung drum, pustiu, și nici o căruță...
Iată-ne grumazele-njugate, umerii arcuiți,
Gurile mușcând țărâna facerii aproapelui
După vrerea lor; perfida liniște a durerii
Otrăvindu-ne după știința lor; și eterna
Dizidență într-ale scârbei onorând-o după fapta
Lor. Și atunci, unde-am ajuns? Ce s-a aflat de
Stirpea noastră? Nimc! Martiraj colectiv
O derută în termeni,
Chintesența unei religii neomologabile.
Pe cei morți dintre-ai lor fiarele i-au așezat pe hornuri.
Să se-nece țăranii ca sub fum de ardei iute, de curmeie
Tinere. Cum dădea unul să iasă, îi și sărea la gât,
Și mulți au murit după cum s-au născut
Fără organul Puterii; cu sângele cumințit pe vecie.
Eu am scăpat,
De-au ajuns să mă cânte femeile.
Fiindcă și tata, săracul, fusese bun la ceva:
Cum împușca vreo jivină, oasele i le usca;
Le bătea cu piatra și din făina lor alcătuia
O pâine. Iar a treia zi de Crăciun, seara, o-nconjura
Cu-n lanț vechi, o rupea în bucăți mici ca anafura
Și ne-o dădea nouă și vitelor, și cailor, și oilor.
Tot trupul Domnului e ne spunea rupând-o,
Iar lupii nu se mai atingeau de nimeni.
Mi-a fost dat abia azi să-nțeleg, fericitul de mine,
Taina sălbăticirii.
Tu, profete, ieșit din miezul copacului,
Cântă-ți imnele peste obcina goală,
Fiindcă din nimic ne vom naște mai buni!
Înalță slavă bucății sfinte de pâine și
Dă-o Fraților-Lupi, că ei au dormit ultimii
În paturile noastre, ca urmași ai noștri de drept!
Ei, Întemeietori de vatră? Ziditori de temelie?
Da. Ne va fi mai bine așa. Se împlinește ciclul
De împrospătare a sângelui.
poezie
de
Dragoș Niculescu
din
Hibernaris
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice