Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Hibernaris
Obiceiul întoarcerii la viață e mâncatul de frunze.
Așa cum niciodată nu s-au săpat împărății în maluri
de lut, vindecarea gândului cu cenușă rece, de foi de dafin,
poate fi un început. I s-ar putea spune obiceiul pământului,
însă nu scrie nicăieri că digestia în colectiv e mai ușoară.
Universalitatea panaceelor e un concept destul de relativ,
dacă nu chiar dubios de mobil. Se lasă toamna, începem
mâncatul de frunze și scârțâitul de umeri și unsul de ochi,
Unsul Deochi, ne dezmorțim și lăsăm liberi bătrânii
voiajori numai în urmă; le înghițim fulgii bătrâni,
cum își iau ei zborul, mereu în urmă...
Noi nu mai avem genunchi pe care să putem merge.
Nu mai putem străbate timpul, din vină că perfecțiunea
am considerat-o a fi rotulele. Ni le-am scos reciproc,
sidefii, perfecte. Ni le-am găurit și le-am lăsat la uscat
le-auzeam noaptea cum ciocăne și se izbesc în vânt, una
de alta, adânc, ca niște tigve pline de os, aninate de copaci.
Ne mai dă vremea câte-un țipăt în găoacea goală,
uitată de-acum, dar începem să ne strigăm, boncăluind
din arșicele-brățări de la mâini, și nu-l mai auzim;
sângele guiță pe dinăuntru și se învârtoșează până-n urechi
de boabă neagră, de aur negru...
Va începe să plouă. Curând, va începe să plouă,
ca un linșaj trezit din măduva cerului peste
rugurile noastre pliante, gata de strâns. Vor
dansa copile de nomazi cu picioarele lor frumoase,
nescopite, se vor săruta fetele de nomazi între ele,
nebune de apă, și noi vom privi betegi și neputincioși,
sprijinindu-ne unii de alții, bărbați de bărbați,
împrumutând frunze de mestecat părinților lor.
Splină de bivol decorticată, lovită-n moalele timpului!
Cine să mai ghicească și de ce, când toți ghicitorii au fost
străini de noi, nici nu au morminte, așa cum se cuvine,
și căutau cu mâini necurățate și ne cereau săpun și spirt
ca niște gropari?
Din malaxoare spurcate, mașinile salubrității deșartă
carne de om. Noi construim drumuri, nu pentru ele,
ci benevol, ca recuperare utilă a unui simț.
Va urma o beție cumplită. Ne vom lua femeile la palme,
le vom trezi la viață, vom întrerupe conservarea lor în
nămol sapropelic până când primul fir al ierbii va anunța
apocalipsa noastră particulară. O ultimă zi comună,
ca un jurământ într-o unitate de apatrizi degenerați,
marginali. La tălpi vom sta cu zeii răcoroși și putrezi,
iar la nevoie îi vom crăpa, ca să le stoarcem din fibră
jertfa de apa. Ca singurele lucruri de care avem nevoie:
zeii permanenți ai unei civilizații periodice.
poezie
de
Dragoș Niculescu
din
Hibernaris
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice