Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Până atunci
Se albăstrește cerul, e semnul lui de viață,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiași clipe a sărbătorii fără trâmbițe.
De-acum încolo copiii se vor naște singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaților fără chip vor deveni
fete în case uriașe, părăsite, cu geamurile veșnic
deschise înspre câmpuri.
Să începem să cunoaștem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viață, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmașilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să își ia murături proaspete.
Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii
globale, a țipătului, a freneziei în masă, necontrolate.
Până atunci, mai există poteci sub care doarme aurul
salvator, mai există o scorbură în care se odihnește
câte un înger sătul de lumină.
Da, să aprindem la marginea orașului focuri,
acolo unde se-aude acel cântec pe care greierii nu l-au uitat
niciodată, unde un tren va mușca întotdeauna din veșnicie!
Cu capul pe umeri de liniști să lăsăm acolo să se scurgă
din noi un fel de untdelemn înspre norii prin care
nu vom putea umbla decât desculți și ușori!
poezie
de
Dragoș Niculescu
din
Duminica poemului mut
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice