Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Poetul
Aș sta, așa cu fața-n sus,
Lovit pieziș de vreme
Și-ncet ca un izvor supus
Ți-aș murmura poeme.
Și patul de sub șira mea,
Podeaua care-l ține,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Și-n casă-ar fi ruine
Și peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,
Din somnul ca un trist magnet
Ce știe doar să cheme,
Ți-aș mai încredința încet
Mistere și poeme.
Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Și mărunțit de-o coasă.
Ar face gura și-ar sopti
Despre ce e și nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii
Și dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiți și osul,
Eu, tainic, blând și tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toți pereții dați cu var
M-aș reîntoarce-n lume,
Către o casă, unde-acum
Și moartea mai așteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de șoaptă.
Să-ți spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te știu
Pe viață și pe moarte.
Aș sta aici, pe-acest prundiș
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziș,
Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aș plânge,
Să fiu doar calcar și cuvânt
Și-un ultim strop de sânge.
poezie celebră
de
Adrian Păunescu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice