Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Glossă ultimei toamne
Se scutură în noapte, în rugi de catifea,
În dulci rondeluri sfinte, cu fiecare stea
Și fiecare clipă, destăinuindu-și vrerea...
Se înfioară lumea... Se simte mângâierea
Atât de mult râvnită - o binecuvântare
Și pier uitându-și rostul stelele căzătoare.
Se pierd secunde-n tină și suflete de ceară
În noaptea suferinței sălbatică, amară.
Se scutură în noapte, în rugi de catifea
În ploi de stinse frunze, de-acum și toamna mea
Și plânge ruginiul poem uitate urme,
Nu-i nimeni suferința și plânsu-i să adune.
Și strâng în lanțuri grele poteci întunecate
Cu fiecare toamnă ne adâncim în noapte.
Ne plângem suferința tăcut și repetat,
Gătindu-ne de moarte, căci timpul ni-i gătat.
În dulci rondeluri sfinte, cu fiecare stea,
Mai cade câte-o frunză și-o lacrimă de-a mea
Și dezgolit de frunze, de lacrimi și de dor,
Cu veșnicia clipei ce vine mă-nfășor.
Cu fapte de mărire îmi stâmpăr nemurirea
Și trece sfârtecată, prin voi, nemărginnirea.
Clepsidra cerne-n valuri ecouri. Trece-n van
Secundă de secundă, asemeni, an de an.
Și fiecare clipă destăinuindu-și vrerea,
În timpuri se-nfiripă... Dulce-auriu, ca mierea,
Se picură lumina din lampa învierii
Și vântul risipește sub șoaptele tăcerii
Miracole și taine, frunze și ramuri frânte
Și păsări vin... și îngeri, ecoul să-i asculte.
Vis cenușiu de toamnă, o trecere spre mâine,
Must rubiniu și nucă și dulce gust de pâime.
Se înfioară lumea... Se simte mângâierea,
Ne scuturăm de frunze și curge-n râuri mierea.
Se-ascund letopisețe-n frunziș de codru, iară!
Și se topesc sub lacrimi tăcerile de ceară...
În timp ce noaptea-și cerne pe foi întunecare,
Privim cu ochii-n lacrimi o altă-nmormântare.
A noastră fie oare, fila de-acum cernită?!
O sccriptică durere, o ultimă coridă...
Atât de mult râvnită - o binecuvântare!
O simplă-ngenunchere, o toamnă ca oricare.
Vibrații, fuziune, atom... În neființă
Alunecăm deodată uciși de necredință.
Ce patimă! Un simplu "Adio"... S-a sfârșit!
În ființa neființei alunecăm smerit.
Ne-or plânge-n urmă pruncii?! Ne-o plânge cineva?!
Ce mult, ce mult ne doare tăcerea asta grea!
Și pier uitându-și rostul stelele căzătoare...
Rămânem doar o u, bră sub pietre funerare!
Rămânem doar un nume lăsat spre pomenire
Ce și-a pierdut menirea în lupta pentru sine.
Nu-mi luați această clipă! E toamna mea de piatră!
Lăsați-mi fericirea de a mai fii odată
Aceeași primăvară ce-n toamnă se avântă.
Veniți la nenuntita inexistenței nuntă!
Se pierd secunde-n tină și suflete de ceară,
Aleargă spre nuntire în lumea de afară,
Logodna cu atomul nenașterii să afle,
Din apa nemuririi tăcerea să-și adape.
Se scutură din ceruri lacrimi de ploi și stele,
Îngenunchiată toamnă, mă-nclin iubirii tele
Altar în universul de plâns și de milenii,
Îți pun pe cap cununa trecutelor decenii.
În noapte suferinței sălbatică, amară,
Să fim de-acum lumină, în liniștea de-afară
Să-nsămânțăm de-a pururi iubirea pentru care
Pe căi de ani-lumină mor stele căzătoare.
Ascultă! Bate vântul! Fereastra se deschide
Și ultima mea toamnă în brațe mă cuprinde.
În voaluri de mătase, transcendental, voit,
Ne înălțăm spre ceruri - un vis ce s-a-mplinit.
În noaptea suferinței sălbatică, amară,
Se pierd secunde-n tină și suflete de ceară
Și pier uitându-și rostul stelele căzătoare...
Atât de mult râvnită-i o binecuvântare!
Se înfioară lumea... se simte mângâierea
În fiecare clipă destăinuindu-și vrerea.
În dulci rondeluri, sfinte, cu fiecare stea,
Se scutură în noapte, în rugi de catifea.
poezie
de
Rodica Nicoleta Ion
din
Cartea glosselor
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice