Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Cântul X
Când fui intrat deci și pe poarta care
rămâne-nchisă prin iubire rea,
căci strâmbul drum ca drept atunci îți pare,
cu zgomot auzii cum ne-o-nchidea.
Acum, de m-aș fi-ntors s-o văd, creștine,
ce scuze-aș fi avut la vina mea?
Suiam pe-un drum ce-n cotituri se ține,
prin strâmtul scoc din stânca despicată,
la fel c-un val ce fuge și revine.
"Puțin aici de-atenție-acum ne cată
s-uzăm, a zis Virgil, mereu spre-a fi și-aici,
și-aici de partea undulată."
Dar lucru-acesta pașii ni-i rări,
așa că mai curând știrbită lună
ajunse-n patul ei spre-a s-odihni
decât noi doi din strâmta văgăună.
Dar, când am fost deasupra-n rotogol,
în locu-n care muntele s-adună,
eu prea trudit, și despre-al nostr-ocol
nesiguri ambii, stetem pe-o câmpie
cum nu-i pustiu să aib-un drum mai gol,
din malul de-unde golu-i face ie
la nalta coastă-ntruna suitoare,
de trei ori cât un om putea să fie.
Și, cât am dat vederii-aripi să zboare
prin cerc la dreapta și la stânga mea,
la fel părea întreaga-ncingătoare,
dar și văzui, pe când pe dânsa nici
n-am fost făcut vrun pas, că râpa-i lată,
ce n-avea nici un drept "urcuș" să-i zici,
era de-o albă marmură și-ornată
cu-atari sculpturi că nu vrun Policlet,
ci-ar fi rămas chiar firea rușinată.
Trimisul cel ce-aduse-acel decret,
prin care-a multor veacuri plânsă pace
deschise cerul cel de mult secret,
în față-ne apăru și-așa verace
scobit și-atât de dulci mișcări avea,
că nu părea să fie-un chip ce tace.
Să juri că zice Ave, căci stetea
în față ea, ce-avut-a harul cheii
iubirei cei de veci spre-a-i descuia
asemeni cerii-al său sigil purtându-l,
aceste vorbe: "Ecce-ancilla Dei."
"Nu-ți pune numai într-un loc tot gândul!"
vorbi Virgil; iar eu, pe partea lui,
în care-avem noi inimile,-avându-l,
privii și mai departe și văzui,
pe partea-n care-aveam pe-al meu părinte
era acel ce-mi ajută să sui,
scobită-n piatră altă-ntâmplăminte;
și, vrând mai clară-n ochi să mi s-arate,
trecui pe lângă maistru mai nainte.
Erau aici în marmură săpate
un car cu boi și-ntr-însul arca sfântă
și cum oficiul, necerut, te bate
și multă gloată-n șapte coruri frântă,
cântînd așa, că simțurile mele:
"nu cântă", unul și-altul zise: "cântă".
Și-al jertfei fum îl arătau acele
sculpturi așa, că ochii mei și nasul
cu "nu" și "da" gâlceavă-avea-ntre ele.
Și-umilul David, precedându-și vasul
cel sfânt, mai mult și mai puțin de-as'dată
decât un rege,-n salt avându-și pasul
și poala-n brâu, iar la un geam, mirată,
privea Melhola la el din palat
ca și-o femeie tristă și-ofensată.
Trecui și mai nainte de-unde-am stat,
să văd de-aproape-alt chip pe-acel perete,
ce-albea după Melhola-nfățișat.
Înalta glorie-n față-aici îmi stete,
a prințului roman, valoarea cui
izbândă mare lui Grigorie-i dete.
Eu de-mpăratul, de Traian vă spui,
și-o văduvă-ntr-un plâns amar, și-al gurii
și-al ochilor, s-a prins de frâul lui.
Vuia tot câmpu-n goana călcăturii,
de roibi și-oșteni, și-n vânt, peste cesar,
stindarde de-aur își mișcau vulturii.
Și biata, ea-ntre-atâți, plângând amar:
"Răzbună-mi, doamne, dup-a ta putere,
pe fiul mort, să nu plâng în zădar!"
El da răspuns: "Așteapt-acum, muiere,
pe când mă-ntorc." Iar ea: "Stăpâne bune,"
ca cel ce n-are-astâmpăr în durere,
"dar dacă nu te-ntorci?" El: "O să-l răzbune
urmașul meu." Iar ea: "Al altui bine
ce-ți este bun, când uiți pe-al tău?" și-i spune
Traian: "Fii mângâiată! Se cuvine
să fac ce-mi ceri, acum, și nu apoi,
dreptatea vrea și mila mă reține."
Acel ce-n veci nu vede lucruri noi
aceste vorbe le-a sculptat văzute,
dar nou ni-e nouă, căci nu-l vezi la noi.
Pe când mă desfătam privind plăcute
imagini de smerenie-atât de mare,
mai dragi, știind de cine-au fost făcute:
"Dincoace, iat-un stol acum apare,
vorbi Virgil, ci-atâta vin de grei!
Ne-or spune-aceștia pe-unde-avem cărare."
Și,-atenți să vadă-ntruna ochii mei
tot nouă stări, și-n ele-având plăcere,
n-au fost târzii în zborul lor spre ei.
N-aș vrea să simți, creștine, vro scădere
în bunul tău propus, de-auzi ce plată
drept, vai, greșelii Dumnezeu ne cere.
Tu nu cătá spre-al caznei chip, ci cată
urmarea ei, căci, orice-ar fi să fie,
nu poate-ntrece marea judecată.
Și-așa-ncepui: "Nu oameni par să vie
spre noi acolo, dulce tat-al meu,
dar nu știu ce-s, așa sunt prins de-orbie."
El zise-atunci: "Martiriul lor cel greu
pe care-l au așa-i îngenunchează,
că-ntâi și-ntâi m-am îndoit și eu.
Dar fix privește-acum și-i cercetează
cum vin purtând pietroaie-n spate
puse și-acum și vezi cum fiecare-oftează."
Vai, bieți creștini trufași, făpturi răpuse,
cari, orbi de ochii minții noastre, vrem
la țel s-ajungem pe cărări opuse,
voi nu vedeți că numai viermi suntem,
născuți spre-a deveni cereștii fluturi
ce zboară slabi la judele suprem?
Ce-umblați fuduli prin nalte-așa ținuturi,
o, voi, insecte încă nedepline
ca viermii-acei rămași întru-nceputuri?
Precum balcoane-ori streșini să sprijine,
ca stâlp, un chip de om vezi câteodată,
cum strânși genunchii el la piept îi ține,
de-l vezi tu simți durere-adevărată
de chinu-nchipuit din el, atare
stârcire-aici acești căzniți arată.
Drept e că, după piatra mic-ori mare,
erau stârciți puțin, ori mai-de-tot,
dar cel cu cea mai multă-n el răbdare,
plângând, parcă zicea: "Eu nu mai pot!"
cânt
de
Dante Alighieri
din epopea
Divina comedie
, Purgatoriul
, traducere de
George Coșbuc
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice