Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Visul stejarului (Oanei)
Se topesc zăpezile mirosind a primăvară
Mi se face dor de tine ca pădurilor de cer
Când înmuguresc și crud sufletul și-l dau afară
De sub coaja plictisită de-ntuneric și de ger
Ce-i pădurea? O-ncercare de suire fără scară
Dorul ce-l poartă pământul de-a se ridica la stele
Ce sunt eu? Stejarul care la-nceput fu ghindă rară
Dar de dragul unei fete ce venea după surcele
Se făcu lăstar de tufă, răsărind să-i facă semn
Și crescând să-i facă umbră și murind să-i facă foc;
La povestea cu iubirea dintre inimă și lemn
Vă poftim să luați aminte pomi și oameni la un loc:
La-nceputul vremii noastre, jos la poala codrului
În căsuța peste care dai de-apuci poteca-n sus
A venit pe lume Oana fata pădurarului
Dulce-n glas, la suflet bună și frumoasă de nespus...
Într-o zi de primăvară, zâna cât un căpătâi
Frumusețe crudă care n-a-ntâlnit încă băiat
Se juca de-a fata mare când ascultă cea dintâi
Gură care-i cere gura s-o-nvețe la sărutat
Și visând la taina care prima dragoste se cheamă
Tălpile-i zburdau și parcă se schimbau în aripioare
Depărtându-se de casă. Ea, copil, n-a luat în seamă
Că pădurea și cu visul ăsta sunt înșelătoare...
Umbra nopții ce-a venit l-a găsit pe bietul tată
Pasăre strigându-și puiul în al cărui loc răsar
Luna, pasăre de foc de-al său strigăt speriată
Și credința că visează cel mai nemilos coșmar
Într-o scorbură bătrână a intrat un pui de ciută
Ioana plânge și blesteamă ceasul rătăcirii sale
E târziu îi spun copacii o poveste neștiută
Vântul a tăcut iar somnul a cuprins nespusa jale...
Se făcea că-i dimineață și că fata le vorbea
Florilor din grădinița casei cum făcea de fel
Când o strigă la portiță sol frumos care-i zâmbea
Aducându-i vestea bună că-i chemată la castel
O văzuseră pesemne cei trimiși în lumea toată
De-mpărat ca să-i găsească noră fără de pereche
Frumusețe crudă, rară și la suflet nepătată
Din a cărei gură cântec să-i ajungă la ureche
Și veniseră la curte fetele pământului
La un loc n-a stat atâta frumusețe nici în rai
- Aduceți-o și pe Oana de la poala codrului
A rostit măritul rege și-a trimis un fiu de crai
Zâmbitor să-i ducă vestea, grabnic să-i aducă fata
Care-l asculta și trupul îi ardea cum arde para
- Eu aș merge bucuroasă, numai să mă lase tata
Dar acum e dus în codru și se-ntoarce tocmai seara
- Te-aș ruga minune crudă să-mi aduci un strop de apă
Să-mi astâmpăr setea, focul sau iubirea, nu știu bine
Că mi-e sufletul în goană ca o pasăre ce scapă
Dintr-un laț cu mii de ochiuri dezlegate-n ochi la tine
- Stai oleacă și răsuflă colea jos în grădiniță
Patul e din flori albastre cum e cerul, cum e lacul
Zise Oana, zăpăcită, dându-i apă din cofiță
Și dorind să-i vină tatăl cât mai repede, săracul
Se făcea că solul tânăr după ce-a băut o gură
S-a schimbat la chip, la vorbă, la privire mai ales
Fata simte cum o paște și cum sufletul i-l fură
Prima dragoste și prima taină fără de-nțeles
- Te iubesc ispită crudă, chipul fericirii mele
Sufletului meu pereche, trup năucitor, cuminte
Frumusețe de icoană, glas de înger, ochi de stele
Dă-mi o gură să mă vindec, să fiu cel de mai nainte
Să te duc în grabă mare la-mpărat și-apoi... să mor.
- Taci! Mai bine ia-mă-n brațe, strânge-mă necontenit
Lasă-mă să gust această primă clipă de amor
Bun rămas copilărie, visul meu bine-ai venit!...
Și-au fugit în lumea largă, strâmtă doar pentru iubire
Se făcea că este seară și că pădurarul plânge...
La castel e zarvă mare, fete plâng de fericire
Dintr-un deal răsare luna ca o lacrimă de sânge
Pe cărări întortocheate din adâncul codrului
Rătăcesc în toiul nopții doi fugari îndrăgostiți
Luna tronul de lumină din grădina cerului
Pe pământ stăpân e somnul, raiul celor obosiți
Un frunzar le iese-n cale pat de nuntă să le fie
Din alai de pietre mute cântă limpede izvorul.
Cum a fost această noapte nu se spune, nu se știe
Se făcea că pân'la ziuă somnul n-a cuprins amorul.
Când al păsărilor cântec zorilor le dă de știre
Cuibul unde porumbița ostenită de noroc
Dorme-ntâi îmbrățișată de bărbat și de iubire
Ea visează că la Curte ajunsese la soroc
Și pășind într-o grădină cum e raiul din Scriptură
Doldora de frumusețe feminină, feciorească
Nu-și găsește loc, se simte cea mai josnică făptură
Pe când una dintre fete prinse dulce să-i vorbească:
- Bun venit! Eu sunt prințesă de la curtea din apus
Fiica Regelui Albastru și-a Reginei Viorea
- Bun găsit! Răspunse Oana bucuroasă de nespus
Că-i vorbise prima fată; Doamne, cum i se părea!
S-au ținut apoi de mână, parcă fără să le pese
De privirile bolnave sau de vorbele deșarte;
Nici n-au mai văzut alaiul ce vestea că Prințul iese
Poruncind: - Va fi Regină fericită pân'la moarte
Dintre voi aceea care n-ar purta deloc mânie
Dacă n-ar fi cea sortită să-i așez pe cap coroana
Iar acum câteva clipe i-a jurat prietenie
Fetei Regelui Albastru... Și-al său nume este Oana.
Tresărind a vrut să țipe dar lumina zorilor
Blând i se vărsa pe față și pe trupul tremurând
Sărutând acele buze date pradă viselor
Deschizând acele pleoape care s-au închis plângând
Ioana s-a gândit o clipă că e tot un vis bizar
Și-ar fi vrut să se trezească lângă fiul craiului
Sau măcar în pat, acasă, unde bietul pădurar
De când și-a pierdut copila n-a dat vreme somnului
- Crudă-i viața, crudă-i moartea dar mai crudă-i despărțirea
Sufletului de perechea lui de cer orânduită
Zise fata blestemându-și visele și rătăcirea
Care i-au răpit din suflet liniștea neprețuită
Și-ncepu s-adune vreascuri ca făcând cu ele foc
O ciupercă să prăjească, tocmai una răsărea
Dar când omul flămânzește nu mai are nici noroc
N-avea cum s-aprindă focul dacă n-avea foc la ea
Și-a pornit amar să plângă lângă brațul de surcele
Din mijlocul poieniței unde vrea s-aprindă focul;
Printre lacrimile sale calde, ultime și grele
Un lăstar cu patru frunze căuta să-și afle locul
- Bine te-am găsit Regină fericită doar în vis!
I-ar fi spus în șoaptă puiul de stejar cât un trifoi
Dumnezeul rătăcirii și-al uitării m-a trimis
Printre lacrimile tale să-ți dau visul înapoi.
Ce i-o fi răspuns nu știe nici un duh din cer, nici tatăl
Numai fata, fata știe, fata simte, fata plânge
Blestemând lângă tufanul care crește vântul bată-l
Întărindu-se din lacrimi de copil spre-a nu se frânge.
Soarele scădea-n amurguri, umbrele se tot lungeau
Când la capătul puterii, pădurarul și-a găsit
Puiul rătăcit în codru. Stele mute răsăreau
Fata se ținea tăcută după tatăl istovit.
A urmat o noapte neagră ca un iad în vechiul rai
Răsărind bătrânul soare n-a mai înțeles nici el
Nici a florilor mireasmă, nici al păsărilor grai
Cine poate să-nțeleagă dacă n-a iubit la fel?
Timpul nu mai vrea să zboare, visul nu mai vrea să vină
De la streașina cu vrăbii ciripitul nu-i mai spune
"Bună dimineața Oana!", tac și florile-n grădină
Sufletul e mut și roșu ca un soare când apune
Ce i s-a-ntâmplat copilei pădurarul n-a știut
Și s-a stins întrebător cu tot codrul în privire
Oana s-a luptat cu trupul, și cu sufletul pierdut,
După șase săptămâni a plecat la mănăstire
Și-a schimbat întâi veșmântul și-apoi numele de fată
La surorile din obște se uita c-un fel de teamă
"Maica stareță ni-i mamă, i-au spus, Dumnezeu ni-i tată!"
Dar călugărița nouă nu știa ce-nseamnă mamă...
Și-a trecut un car de vreme pe la poarta schitului
Nici nu știu câte măicuțe s-or fi dus cu el în jos;
Rămăsese numai una, și-a luat calea codrului
Devenind sora pădurii și mireasa lui Hristos...
Într-o zi de primăvară o măicuță de la schit
De stejarul din poveste lăcrimând se-apropia
Regăsindu-l printre lacrimi ca un vis înmugurit
Și pe ultima zăpadă degetul său alb scria:
Crud se-arată colțul ierbii pentru cea din urmă oară,
Mi se face dor de tine ca stejarului de soare
Când înmugurește, suflet veșnic tânăr dând afară
De sub coaja-mbătrânită de-amintiri și de-așteptare.
poezie
de
Marius Robu
din
Visul Stejarului
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice