Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Din limbile ce atârnau în cer
Se clătina o casă,
se clătinau două case, o mie de case:
oamenii își sforăiau nopțile
ca niște simfonii pline de ei.
Soarele i-a uitat
prin burțile ce nu mai știau
să iubească.
Astăzi doar luna le clătește
visele cu smoală
și fiecare stea aruncă
o limbă de șarpe
să le culeagă
din orbite lacrimile umflate
cu pompa.
Noi suntem aici, acum,
și nu mai putem
înghiți verbele șoptite
într-o ureche, mirosind a greșeală.
Mi te-ai deschis ca un răsărit
cu pletele în vânt.
Îmi păreai că vrei să-ți ieși din piele.
Schimbă-ți pielea cu pielea mea
și dă-mi-o înapoi.
A trecut iarna ca o rachetă
peste toate nopțile.
Și-am alergat cu ea în piept,
prin toate dicționarele,
doar să ne reamintim
ce înseamnă cuvântul "uitare".
Cam de pe-atunci ne-am tot scris
telegrame de dragoste
cu cerneală stoarsă din limbile
ce atârnau în cer.
poezie
de
Ionuț Popa
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice