Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Copilul nimănui
COPILUL NIMĂNUI
De ce-ai plecat fără să-mi spui
o vorbă de alinare?
Să fiu copilul nimănui,
cu-a lumii stigmatizare?!
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
când nu învățasem să scriu.
Mai târziu, din interese,
voiai alăturea să-ți fiu.
Nu-mi doream avere mare
ori susținere bănească,
ci caldă îmbrățișare
de iubire părintească.
Pașii pe cărarea vieții,
Dumnezeu să mi-i îndrume,
mă rugam la miezul nopții,
când eram singură-n lume.
Cum am crescut, n-ai vrut să știi,
când te-ntâlnesc, să nu te știu.
Aveam la masă-n orice zi,
gustul sufletului pustiu.
Tată mi-ai fost în suflet frânt,
prin vremuri rele bune,
să nu uit, cât sunt pe Pământ,
că n-am tată, cui a spune.
Drama vieții trecătoare
în vremelnicia sorții,
voi duce cu resemnare
prin eternitatea morții.
*Prima poezie scrisă în adolescență
Maria Filipoiu
poezie
de
Maria Filipoiu
din
Copiii - muguri de suflet
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice