Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
În memoria lui David Archer
Cuvintele sunt întotdeauna
la fel de ciudate și de moarte ca
acele fragmente și rămășițe
aruncate de valuri pe țărm:
Stau în ceața mării
privind în jos la cuvintele albe
și la bucățelele de lemn purtând amprenta sării,
întrebâdu-mă mirat le ce folosesc.
Cred că ele n-au niciodată
intenția să fie
ceea ce noi, când încercăm a vorbi,
ne gândim c-ar fi:
nu ne pot purta
deasupra spumei vorbelor,
aripi atașate la picioarele ologilor
pentru a-i ridica din noroaie.
Le chem deasupra mării
pentru toate reflecțiile mele
(ele par să-mi vorbească așa cum o scoică
pare-a-i vorbi mării);
ele-aici nu sunt cu nimic mai adevărate
decât vântul tricotând din nisip
formele unor lucruri
pe care noi credem că le cunoaștem și le vedem.
Când pe cerul serii,
deasupra capului meu,
apare-o singură stea, iar luna-și scoate
obrazul dintr-un nor,
când pescărușul alb face volte
sau nagâțul planează vorbindu-mi,
ascuns vederii,
eu în acest loc comit o ofensă:
Ce văd eu atunci,
norul fiind martorul meu, nu sunt
niște forme-ale minții sau ale vântului,
cum ar fi curcubeiele lenevind
pe pielea unui delfin care moare,
ci, mai degrabă, de pe acel nor
îmi văd oasele cum se plimbă pe plajă
o teologie a tuturor lucrurilor de sub soare.
Pietrele albe și-învechitele bucăți
de lemn îngălbenit de apa mării,
luminile farului de la Overstrand ivite
prin pânza ceții fluturând ca o batistă,
sclipirile din oglinzile prismatice și eu
care cred că, pentru-o clipă, văd
atomi orbitori dansând
în toate lucrurile care există.
Copiii dansează pe plajă.
Valurile mor pe nisip.
Spuma mării zboară-încoace și-încolo,
copiii dansează și mor.
Ce fel de valuri sunt acestea
care dansează cu copiii pe nisip?
Îi aud strigând, în schimb
nu aud ceea ce-i face să plângă.
Nici nu știu,
nici nu înțeleg de ce sunt atât de mișcat,
mai mult decât ar putea spune-aceste cuvinte,
de ciudatele bucățele de lemn îngălbenit
aruncate pe plaja de la Overstrand
sau de copacul negru și răsucit,
murind la marginea drumului,
în penumbrele-amurgului de octombrie,
sau de copilul miezului de noapte
atât de scufundat în somn și totuși
pierdut pe coridoarele
conacelor de pulberi,
de unele din sau de toate
ceremonialele evidenței
atestând ca noi iubim pentru că,
pur și simplu, n-avem încotro.
Calc pe țărmul de la Overstrand
iar crabul de la picioarele mele
scrie pe nisip o binecuvântare.
Valul, fosforescent smarald,
erupe pentru a se-înalța-n slavă
ca un înger din apele oceanului,
iar stelele de mare moarte ard
pe promontoriul de la Overstrand.
De ce le-aud plângând
pe partea cealaltă-a vieții...
aceste forme și impulsuri nenăscute
de dincolo de cerescul pântece?
De ce trebuie ele să spere și să caute,
mai mult decât orice, să existe?
În seara asta la Overstrand
știu pentru-o clipă de ce.
poezie
de
George Barker
, traducere de
Petru Dimofte
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice