Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Fabulă darwiniană
În trecut, două amibe din oceanul primordial
Dezbăteau cu-nsuflețire un subiect esențial:
"Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar,
Până n-om mai ști ce suntem, nici ce specie măcar...
Să ne pierdem în visare în solfegii vegetale,
Să creăm marsupii, gheare, să fim niște animale!
Nimeni n-o să știe taina jubilațiilor noastre
Când din simple euglene ne vom face alge-albastre,
Nici când luminos în soare ne-om întinde dornic cilii,
Nici de bucuria pură din spirale de cochilii..."
Dar cealaltă se răstise: "La ce-mi trebuie, surată?
Mie-mi șade-atât de bine să rămân neevoluată.
De nimica nu duc lipsă, hrană am în citoplasmă,
Pentru ce, ca o nebună, să-mi pierd vremea c-o fantasmă?"
Și-a plecat mâhnită prima, târșâind pseudopode,
Se duse să evolueze la râpa Uvedenrode,
Unde zac în adormire formele neinventate,
Unde timpul le măsoară și le-nchipuie pe toate,
Unde însăși devenirea e la rang de sacru act,
Unde zilnic e Geneză sub un demiurg abstract,
Ce nicicând nu terminat-a îndelung procesul său,
Ci în fiecare clipă mai scoate ceva din ou.
Ea se lasă copleșită de frumoasele mistere
Și puterile Naturii întregesc a ei putere,
Și cu forță se divide, se-nmulțește, se preface,
Devenind dintr-o amibă un bacil la patru ace,
Iar apoi tot mai cu viață se-ncordează și devine
O gingașă euglenă cu striaje și buline,
Un mărgean, o madreporă, un burete, o sargasă,
O meduză îmbrăcată în șalvari albi de mătasă,
Vierme-apoi și melc și scoică, sepie și stea de mare,
Rac și scorpion, cicadă, fluture zbătându-și tare
Aripile ca de înger ce înoată în polenuri
Colorate-n fard de aur și cu mii și mii de tenuri,
Iar apoi suind de-a valma pe-o coloană vertebrală
(Ca de templu), se-ntrupează în efigia sacrală
A edenicului pește, dar în broască îl preface
Un păcat latent, din suflet, și-n a cărui mreje zace
Ca o salamandră-n flăcări sau ca șarpele-n cuibar,
Crocodil devine broasca, cu cioc lung de păsărar,
Căutând în van să zboare, ca și struțul când încearcă,
Ci cu blană și marsupiu e mai mult un cangur parcă,
Șoarece de câmp și mâță, maimuță suită-n pom,
Până s-a făcut, vezi bine, specia numită om.
Milioane de-ani trecură, preumblându-se pe mal
Ea zărește o băltoacă din oceanul ancestral,
O băltoacă oarecare, dar într-însa parcă știe
Că acolo-i și amiba ce-i vorbise cu trufie.
Către ea senin surâde: "O, ce demnă ești de plâns!
Dacă n-ai venit cu mine, astăzi te privesc de sus..."
Dar amiba, pizmuind-o pentru faptele aceste,
S-a făcut creaționistă și-a-nceput să le conteste.
fabulă
de
Ionuț Ștefan Blesneag
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice