Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Disperare
Câte cineva închide ochii
și-și amintește răsăritul,
și pescărușii, și marea.
Câte cineva mai vede
un asfințit.
Câte cineva
asfințește.
Părul nostru se hrănește
cu gândurile noastre.
Fără îndoială,
Poetul
e om străvechi
și ascunde multe gânduri
și multe taine
în pâcla deasă a pletelor sale.
Poetul,
un naufragiat,
supraviețuiește
în peștera
singurătății sale.
Se hrănește, vânând cuvinte
din colonii de pești-cuvinte
și păsări
venite în zbor alb,
din depărtări albastre,
cu câte un cuvânt, legat de picioruș.
Pe unele, le lasă
să facă și cale-ntoarsă.
Pe altele, însă,
le sacrifică.
Oricine le-ar fi trimis,
nu va mai ști de ele, niciodată.
Largul e
atât de clar,
adâncul e
atât de limpede.
Atât de necuprinsă e
marea de cuvinte.
Ascuțind
unelte
din cuvinte,
Poetul cioplește
în Stanca Singurătății
sale.
poezie
de
Doina Postolachi
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice