Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Elegie neterminată
(Ultima formă a proiectului)
Nu lăsa soarta să-ți nege copilăria,
fidelitatea acestei cerești, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susține, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar și bolnavului,
când privirea lui fixă-nțelege că nu-i mai răspunde odaia,
și nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuși
chiar și lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele și văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nșelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, și nici mai cruțată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca și noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba și mai fără-apărare, căci nu știe ce-i adăpostul.
Atât de fără-apărare, de parcă ea însăși e amenințarea.
Fără-apărare, ca față de-un foc, de-un gigant, de-o otravă,
sau de-un intrus, peste noapte, în casa cu uși zăvorâte.
Căci cine nu știe că mâinile străjii, ocrotitoarele,
mint? că ea însăși e în pericol! Cine cutează...
«... Eu!»
«Care eu?»
«Eu cutez, mamă. Eu, cel mai vechi decât lumea.
Mie pământul mi-a împărtășit taina însăși ce dăruie
viață seminței. O, seri ale-ncrederii, eu și pământul
cădeam, tăcut și-aprilin, ca o ploaie, în propria poală.
Mai bărbătește! Ah, cine să-ți dovedească
rodnica noastră unire? Căci universala tăcere
nicicând nu-ți dezvăluie tainele creșterii.»
Mărinimie a mamelor! Glas ce-alăptează. Și totuși!
Ceea ce spui e primejdia însăși, întreaga
și pura primejduire a lumii și astfel se preface în scut,
când o simți în adânc. Copilăria e însăși
miezul ei cald, ieșit de sub temeri și fără de frică.
De unde-atunci spaima? O înveți dintr-o dată, e finalul a tot ce-am făcut omenește,
prea ușor și prea șubred.
Ea intră ca vântul prin crăpături. A intrat. Pe la spate
se strecoară și în pieptul copilului care se joacă și-i suflă
cu șuier, în sânge,-ndoiala și brusc, bănuiala
că-n viitor nu va smulge din viață decât o frântură,
sau poate vreo cinci, disparate, și toate fragile.
Și iată, vergeaua voinței despică șira spinării,
ca, bifurcată, să crească creanga-ndoielii
din pomul alegerii, pom trădător, dar crescând să se usce.
O, cum își străpunge păpușa, pân-adineauri
gingașa ei jucărie. Încă o mai îmbrățișează și totuși,
ca un străin vrea s-o sperie! Nu prin făptura-i străină,
ce-ar fi de iertat, sărmana ci chiar prin ispita ce-atrage copilul
L-atrage în lungile zile de-ncredere, în nenumăratele
ceasuri de joc fără grijă, în care copilul
fără invidii își pune la încercare propriul eu, făurit,
și-apoi se desparte de el,
și-l cunoaște astfel, și-mpărțindu-și puterile-n două,
nou spor le adaugă, pentru viitorul belșug.
Ce departe e jocul! Dar fericită-i că știe să-și dăruie rodul
dincolo mult de nepoți și urmași ea, consolatoarea!
Prietena morții, căci, prin ușoara prefacere
o întrepătrunde de sute de ori... O, păpușă,
îndepărtată icoană ca stele, care-apunând
se prefac în lumi noi, faci tu din copil constelații.
Prea mic era pentru cosmos: și lumea simțirii
între voi o așterneți, uimită de-un spațiu ce se dilată...
Dar ce s-a-ntâmplat dintr-o dată? Când și cum s-a-ntâmplat?
Fără nume, ruptură,
trădare umplând jumătate de viață
ce n-o mai primește, n-o recunoaște, ba chiar o reneagă.
Privește fix, dar refuză să vadă, să știe, și zace-n neștire,
de parcă nici măcar un lucru n-ar fi ba iată,
parcă și lucrul s-ar rușina pentru ea...
poezie clasică
de
Rainer Maria Rilke
din
Poezii (1906-1926)
, Proiecte
, traducere de
Veronica Porumbacu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice