Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Lacrimi în eter
Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se cățărau pe nori,
erau povești ce adânceau misterul
îndrăgostiților rătăcitori.
O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reținut-o integral.
Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.
Știa să lupte și o dovedise
în crâncene-ncleștări cu un dușman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.
Era îndrăgostit și-avea nevoie
de-o aură și de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre șoimani.
Iar ea, din lumea bună a cetății,
frumoasă, ca o sfântă între sfinți,
era întruchiparea voluptății
în ochii lui ce-o adorau, cuminți.
Și se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.
S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
și, fără a mai sta pe gânduri,
la uși întunecate au bătut.
A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a știut,
căci de atunci și, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai știut de vreun sărut.
El pare fericit și strălucește
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-amintește
că stelele sunt lacrimi în eter.
poezie
de
Daniel Vișan-Dimitriu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice