Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Învață-mă să rostesc!
La început era Cuvântul
Și Cuvântul era la Dumnezeu
Și Dumnezeu era Cuvântul.
Fatidic, simplu, mare adevăr,
Pe care oamenii nici acum nu-l înțeleg.
Dar Cuvântul era însuși Creatorul!
Cum aș putea eu, parte dintr-o consoană,
Un sunet încă nedeslușit,
O adiere dintr-o literă scrisă cu sânge,
O slovă neterminată pe-un caiet de dictando
Să fiu cuvântul, cuvântul care zidește?
Cum aș putea să m-adun,
Decât în rugăciune adâncă,
Să țin cerul de torți
Și să-l implor pe Ziditor:
Doamne, dă-mi sunetul care-mi lipsește,
Dă-mi fiorul care m-ar preschimba,
Dă-mi jumătatea mea de slovă,
Fă-mă o literă întreagă!
Doamne, te rog, preschimbă-mă,
Preschimbă-mă în cerneala ce iese întreagă
din penița Cuvântului și împrumută-mi,
Împrumută-mi,
Din strălucirea mată a unei vorbe!
Doamne, învață-mă să rostesc,
Pune în gura mea... cuvinte!
Fă limba mea un amalgam primordial,
O gaură neagră a universului,
O dimensiune paralelă,
Din care să iasă netulburați:
Norii gândului,
Petalele cuvintelor,
Muza poeziei,
Marama adorării,
Puterea tunetului,
Strălucirea stelelor,
Limba mamei,
Vocea interioară,
Cascada timpului,
Filele de carte,
Vibrațiile iubitei,
Sărutul copilului,
Copitele cailor celești,
Frumusețea pământului!
Doamne, te rog: Învață-mă să rostesc!
poezie
de
Gheorghe A. Stroia
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice