Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Pe grinduri
Cât de aproape e cerul aici! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf...
Sunt un om primordial așteptând sfârșitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de liniști.
Prin sfânta apei leșie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adâncă, spre fumuri.
Așa m-a purtat și pe mine un roib lipovean,
într-o caleașcă de lemn cătrănit, cu o vâslă-columnă
cioplită șerpește. Și-apoi a intrat în hățișul solar.
A tăcut.
Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plângând la margini de plaur,
ah, singur și liber; ultimul lujer coroana apusului,
pajul vânturilor! Să mori cu mâna pe pistoale ude,
ca un lotru de rând, pungășit la esență, braconat
la visarea de-o clipă!
Ochi de lupi în buturugi aprinse. Și oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, și greierii urzind
împlinirea deșertăciunilor... Cât a mai rămas din
timpul uitării? O zi ca o noapte? O noapte de-o zi?
Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoți peste câmpuri!
Vor înmărmuri păsările când mă veți atinge
Umbra lor se va opri-n nemișcare, iar osul
peștilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deținuți între noi: eu de-o parte, voi de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am înțelege, și-apoi
ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greșit.
Trec oameni în luntri, bărboși. Vorbesc în șoaptă.
Am săpat fântâni orizontale-n necuprins și-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă și pace. Și pește. Sunt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. În fulgii cenușei, înalți,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.
poezie
de
Dragoș Niculescu
din
Hibernaris
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice