Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Desnuda
Era unu noaptea, când don Juan a ajuns la Museo Prado.
Trecuseră trei secole.
Morții nu aveau ce spune,
arta o luase pe căi lăturalnice.
Se opri în capătul scării,
se uită la propriul portret,
râse sardonic. L-am auzit.
Afară, gerul tăcea molcom.
Eram doar eu și iubita mea, spaniolă,
vorbeam românește, că tot nu ne auzea nimeni.
Hai să ne dezbrăcăm, propuse ea.
Tablourile din jur păliră,
era numai ea, albă, strălucitoare, intangibilă.
Centaurii pășeau pe vârfuri.
"Piatra filosofală", șopti Desnuda.
Piticul roșu trecu în fugă, ne ură iubire veșnică.
Dar roșul este ucigaș, m-am gândit.
Domnilor copii, veniți și vă înmulțiți.
***************************
Jurnalul unui bătrân nebun
era deschis la pagina cincisprezece.
Soarele este gol, așa spun savanții.
Trec mașini, cineva e lovit mortal,
un câine urlă prelung, mă grăbesc spre casă,
voi scrie poemul de dragoste, așteptat.
Mi-am irosit viața, mi-am mirosit moartea,
un iz de nectar și sulfină, mergeam pe ape-lumină,
dar Domnul mi-a dat înc-o șansă,
ca unui rege o Franță,
am pătruns în inima ta, iubito,
un don Juanito? Ce pușlama, strigă îngerii,
Lasă-i în Valea Plângerii,
rostogol prin ierburi, verbul a ne iubi.
Demn e cerbul.
Un secret ce salvează viața?
Zăceam în zăpadă, dimineața.
Oare când am băut această zăpadă?
Când a intrat Transatlanticu-n radă?
Un uriaș pe catalige, timpul nostru.
Care timp? Care e rostul?
Empiric trăim, gândind imperial,
Doar chipul dragostei e palid, oval.
Fluturii fac un zgomot ciudat,
Parcă o rudă a decedat.
Poetul simte mirosul abisului
La marginea scrisului
Și totuși, mândru fiind de umilirea mea,
eram un condamnat trăind cu o para,
cu un poem alături, pe-o mare de minciuni,
cu stropii urii-n valuri sărindu-mi în perciuni.
Și am tot mers nainte, ca Noah și Columb,
într-un târziu găsindu-mi sipetul aur scump,
acea înțelepciune cu care nu te naști
să nu fiu nici prea mândru și să nu fiu nici laș.
*************************
Cândva credeam că poeții sunt fericiții acestui pământ,
apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe, ca orice cuvânt,
la început scrii versuri triste,
cu timpul simți nevoie să faci schimbul
celor care au murit cu surâsul pe buze,
poate de aceea poeții, ca și nebunii
se cred călăuze.
poezie
de
Boris Marian Mehr
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice