Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Cântul XXXIII
"Deus, venerunt gentes", alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,
și le-asculta și-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.
Iar, când fecioarele-i făcură drum
și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum
și-n faț-avea a focului coloare.
"Puțin și nu mă veți vedea", vorbi,
"și iar mă veți vedea, dragi surioare!"
Pe toate șapte-n față-i le pofti,
și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.
Și-a mers așa și nu cred că făcuse
nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.
"Să vii", a zis cu liniștit cuvânt,
"aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt."
Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
"De ce", mi-a zis, "n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine?"
Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,
așa fui eu și-așa cu gura mută
de-abia-ngânai: "Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută."
"Sfiala ta sau teama ce te-orbește
de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.
Să știi, de car, că monstrul dacă-l rupe,
a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.
Nu-n veci făr' de crede-o să ne șeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,
căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,
când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.
Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.
Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.
Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte
ce-ți spui, să duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.
și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.
Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.
Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine
și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.
Și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată
că planta e, dintr-anumit temei,
înalt-atât și-n vârf așa de lată.
De nu ți-ar sta deșartele-ți idei
ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,
din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaștere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.
Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte
și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte
vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic."
Iar eu: "Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.
Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește?"
"Ca să cunoști și tu cum te-ai condus",
răspunse ea, "să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;
c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină."
"Eu nu-mi aduc aminte",-mi fu cuvântul,
"că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul."
"De nu-ți poți aminti tu nicidecum",
răspunse ea zâmbind, "aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.
Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.
Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie."
Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,
când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce
s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.
Păru că-n față-mi văd pe Eufrate
și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.
"O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână?"
"Spre-a ști ce sunt", răspunse rugii mele
"tu roagă pe Matilda." Și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.
Frumoasa doamnă: "Eu i-am spus de-ajuns
și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns."
Beatrice-atunci: "Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.
Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:
să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește!"
Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,
așa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: "Să vii pe urma lui!"
Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,
dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.
Mă-ntoarsei deci de la pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,
curat și gata să mă urc la stele.
cânt
de
Dante Alighieri
din epopea
Divina comedie
, Purgatoriul
, traducere de
George Coșbuc
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice