Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock
Și într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb "Am să-ndrăznesc?" și "Am să am curaj?",
Și vreme să mă întorc și să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creștet, mai ascuns de franj
(Și se va spune: "Uite cum începe să chelească!")
Jiletca mea, gulerul urcându-mi sus pe gât, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată și modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare
(Și se va spune: "Uite, ce brațe și picioare, ca niște scobitoare!")
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Și-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii și revizii pe care-o altă clipă le reneagă. Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
....
Și după-amiaza, seara, doarme atât de liniștită!
Alene mângâiată de o mână obosită,
Și adormită... languroasă... sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine și de mine.
Și-ar trebui, când mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile până la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plâns și am ținut postul, am plâns și m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler și purtat,
Eu nu sunt un profet și nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreție pâlpâind,
Valetul etern m-a așteptat cu pardesiu-n mână să-l îmbrac, pufnind,
Și-ntr-un cuvânt, și mie mi s-a făcut teamă. Și dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în cești de porțelan,
Și după vreo conversație, despre mine, despre tine, puțin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surâs deodată,
Să strângi tot universul într-un gogoloș, în mână,
Și să-l rostogolești spre aceeași întrebare colosală,
Să spui: "Sunt Lazăr, iată, vin dintre morți,
Și m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun"
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemână,
I-ai spune ei: "Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta." Și-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, și pe străzile stropite,
După romanele, și ceștile de ceai, și rochiile care atârnă pe podea
Și după astea, și încă altele, mai multe?
Și nu mai poți să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscând rețeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci când așezi o pernă sau dai la o parte un șal,
Și, întorcându-te către fereastră, deodată spui:
"Dar nu-i asta deloc, nu așa,
Nu asta am vrut să spun".
.....
Nu! eu nu sunt Prințul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prințului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, și gata să se dovedească de folos,
Cu simț politic, precaut și meticulos;
Și mânuind vorbe alese, doar puțin cam opac;
Parcă alunecând către ridicul chiar, din vreme în vreme
Cam cum ar fi Nebunul.
|
Module dinamice