Regina Ostrogoţilor

Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară,
Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.

Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei!

E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacramile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.

În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blândă: - "Tu-mi esti rege şi bărbat.

M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gândurilor tale?

M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip păgân,
Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpân.

Mi-ai ucis pe-ntâiul sfetnic şi râdeai că lumea plânge
Când de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sânge.

Şi-am tăcut, zicându-mi iarăşi: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău.

Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Şi-am zis: E bine!
Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al ţării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi.

Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regină,
Teodat, îţi temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,
Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăpân pe-o lume.

Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atât!
Dacă moartea mea ţi-ajută, vino, strânge-mă de gât.

Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!"

Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţa-i drept.
Şi, zicând, desface haina de pe tânărul ei piept.

Iar mişelul stă, se uită, dă apoi; şi grabnic unda
Sângelui ţâşni din rană; şi-a căzut Amalasunda.

Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.

A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stâncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adâncă.

Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt.

Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic
Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu râzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Îşi va răscula poporul, să te sfâşie de viu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!