Cântec pământului, bând şi tânguind pentru jalea ţărânii

Atunci când pătimirea-n lume s-a ivit,
grădina sufletului s-a părăginit
şi bucuria cântecelor a pierit, s-a veştejit.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!

Stăpân vremelnic ăstei vetre primitoare
cât are-mbelşugare,
în crama adăpostitoare
cu vinul auriu
şi alăuta mea alăturea mă ţiu!

La locul lui e zbârnâitul strunei când goleşti paharul.
Asemeni îndeletniciri stârnesc întotdeauna harul.

Paharul plin
cu vin
pe-ndelete sorbit
la ceas chibzuit
e mai preţuit
decât oricare altă avuţie
pe astă pământeană-mpărăţie.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră.

O fi albastrul slăvilor înţelepţească veşnicie...
dar rostul ţărânei cât o să mai ţie,
ca floare să răsară
în orice primăvară?

Tu, omule nătâng, de ce te socoteşti?
Doar nu ţi-e-ngăduit alt veac să mai trăieşti
în putredă deşertăciunea lumii!

Priveşte numai spre adâncul lumii
atunci când bate raza lunii:
jos pe-a` mormintelor ponoară
o iazmă hâdă se strecoară,
ce hăuleşte,
tânguieşte,
văicăreşte,
iar adierea însăşi mierea vieţii iroseşte.

Acum, dragi oaspeţi, pregătiţi-vă, bând vinul,
sfârşească-se odată chinul,
amarul,
paharul
golindu-l pân` la fund, şi istovind suspinul...

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!

poezie de Li Tai Pe, traducere de Adrian Maniu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!