Uzura

Ce ciudată e fiinţa umană...
Se aruncă nebună-n tumult,
Se iubeşte şi cade în capcană;
Ce-i puţin, ea doreşte mai mult.

Dragostea îi e mereu sacrificiu;
Cel avut, e ades renegat.
Nu-i valoare, e numai deliciu,
Iar fidelu-i monoton, expirat.

Tot ce-a fost altădată iubire,
De năvalnică, oarbă dorinţă,
Nepăsare-i, de nu-i "ne" simţire;
E rutină, nimic, neputinţă.

Explicaţie sumară ar fi;
Timpul trece şi sapă rigole,
Întâlnitu-i banal, zi de zi,
Riduri, scurgeri de ani, zile, ore.

Jocul dragostei tale dispare;
Te sărută pe frunte din milă.
Libidoul etern, nu-l mai are;
Sexu-îl face arar şi din silă.

Fulgerarea de piept nu mai e;
Stai la masă, în pat, e totuna.
Gândul zboară, la cine, sau ce;
Te fereşti de atingeri... cu luna.

Copiezi, "anormal", din natură;
Neleal, fără griji, doar cuplarea...
Scopul e doar instinct, aventură;
Viaţa-i schimb, adulter, încercarea.

Poate fi doar exces de-analiză.
Cuplul vrea libertate... oftează.
Nu frumos, ci defectul e miză;
Nu ce ai, ce-are altul, contează.

Sau e doar o statistică, calcul.
Poligami, din demult am luat lecţii.
Preferăm animalic, tot altul;
Cu efect... de progres în selecţii.

Ce e mult, ni se pare puţin.
De iubiri, ne vrem veşnic capcane.
Vrem carnaj de plăcere, din plin...
Ce ciudaţi suntem... fiinţe umane.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!