Scrisoare-poem

prietene, am aflat că ai murit demult,
am intrat la idei când am auzit ca te-a abandonat viaţa,
într-un sicriu amărât,
ce speranţă să mai am eu când ştiu că ai fost viu
şi-acum zaci cu viermii la un loc?
tu nu te mai uiţi spre viitor,
eu nu mă mai uit spre trecut,
inima ta atrage viermii,
inima mea atrage vulturii,
noi nu mai găsim nicio ţară,
nici în stânga, nici în dreapta,
niciun râu, nicio mare,
în care să ne desfătăm şi noi
şi să fumăm o ţigară în linişte.
dacă imperiile şi-au schimbat stăpânii,
noi ne schimbăm domiciliile,
căci conştiinţele le-am schimbat de multe ori.
când vorbeam despre viitor,
tocmai atunci principiul speranţei a ieşit pe uşă,
şi-am rămas uitându-ne unul la altul chiorâş.
ce dacă am iubit aceeaşi femeie?
pe tine nu te mai doare nimic,
pe mine mă mai doare gelozia,
şi acum mă întreb ce-ai căutat tu în patul nevestei mele,
s-a scris cam puţin despre acest episod,
poate fac din el un roman de dragoste
cu care voi rupe buricul târgului.
într-un timp îmi spuneai că vei emigra în america,
cred însă că n-ai mai avut timp,
trebuia să cearnă cineva bălegarul din cimitir.
odată şi odată toţi ajungem aici,
adio dorinţe, adică să priveşti şi tu o tăietură de rochie
mai sus de genunchi,
sau să te pierzi într-un mov,
aprins de pasiuni,
să tai privirile unei dame cu ascuţişurile ochiului,
să priveşti aterizarea unui fund de femeie
pe patul de dragoste,
să mai retrăieşti asemenea clipe,
să pătrunzi în miezul unei muzici,
în ritm de dans sudamerican,
să desfaci câteo bluză
pentru un sân în călduri,
să joci un rol pe la agenţiile matrimoniale ;
noi am fost mereu în probe,
mă refer la convorbirile noastre despre metafizică
care ne-au înnebunit,
pe tine chiar mortal,
pe mine parţial.
ce nepregătiţi am fost atunci!
nu ştiam că ereziile se pedepsesc,
la orice stare de potop tu răspundeai cu miturile genezei,
la ce ţi-au folosit toate astea?
îmi spuneai mereu, divinizând eroarea,
că-ţi cauţi alt drum,
citeai în ochi, în astre, în forme, în cărţi, în semne,
doreai să mori la paris, în susurul senei sau pe mon parnas,
să nu ştie nimeni de tine,
să visezi că vei fi înmormântat cu alămuri de muzici militare ;
efemere gânduri, în secreta plasă a timpului,
tăcută gălăgie care a risipit incertul contur al lucrurilor.
ziceai că eşti buddha
şi aşezi timpul după alte principii,
tăiai de pe răboj toamnele,
care-ţi purtau indispozitia peste tot,
erai scârbit de iluzia urbană
şi-mi tot povesteai că e o minune când o fiinţă
îţi respiră aşa de liniştit în braţe, la piept,
în timp ce inima-ţi bate în vâltoarea unei mari pasiuni.
ştiu că eram doi nebuni care plănuiam să răsturnam universul,
şi ce mici şi imbecili am devenit
crezând că dacă murim noi, va muri întreaga lume.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (25 iunie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!