Pisoiul şi elefantul (fabulă)

Într-o zi se întâlni
Un elefant – gigant –
Animal foarte înalt,
Cu un motănaş, gingaş,
Mic şi tare drăgălaş,
Ce era puţin la stat,
Însă... foarte îngâmfat.
Dintr-o simplă întâmplare,
Animalu' acela mare,
Fiindcă tot privi în jos,
Îl văzu pe mustăcios.
Iar pentru că tot îl zări,
Elefantul astfel gândi:
"Şi aşa eu mă plictisesc,
Ia! Mai bine să vorbesc
Cu acest motănaş
Aşa mic şi drăgălaş."

Astfel în minte-şi propuse
Şi-n cele din urmă-i spuse:

- Ascultă, motănaşule,
Dragă pisoiaşule,
Hai aici să discutăm,
Două vorbe să schimbăm!
Fiindcă eu m-am plictisit
De când cu nimeni n-am mai vorbit.

Dar motanul înfumurat
Îl privi cam supărat
Şi crezându-se isteţ
Îi răspunse îndrăzneţ,
Înfruntându-l cu dispreţ:

- I-auzi, bre, ce îndrăzneală,
Să-mi ceri mie socoteală,
Poţi să mori de plictiseală,
Dar să vorbeşti cu mine, nici pomeneală!
Eşti un elefant gigant,
Dar pe cât eşti de înalt,
Pe atâta eşti de prost,
Să vorbim nu are rost!
Trompa-ţi-e aşa de lungă,
De-n pământ stă să-ţi ajungă!
Iar pielea ta cea cenuşie
Nu prea îmi convine mie:
E mereu foarte pătată,
Nu-i curată niciodată!
Este, fie prea zbârcită,
Fie deloc curăţită!
'Geaba în apă ore stai,
De mizerie scăpare n-ai!
Mereu cu praf te stropeşti
Şi-n noroi te bălăceşti.
Şi pământ porţi pe spinare,
Eşti murdar nevoie mare!
Şi mai ai şi un miros,
Aşa că... Ce mai folos!
Şi apoi uită-te la mine,
Nu-s deloc aşa ca tine!
Nu-s un animal ciudat
Şi sunt potrivit la stat,
Deşi tu, de eşti înalt,
Mă vezi atât de mic,
Încât socoţi că-s pitic.
Dar chiar de-aş fi mic de statură,
Admiră a mea alură!
Eu sunt bine îngrijit
Şi sunt veşnic curăţit.
Blăniţa mea e vărgată
Şi pe spate e dungată.
Este bine pieptenată,
De aceea-i mereu curată.
Şi-n ale mele lăbuţe
Eu am nişte mici gheruţe
Ce le ţin în perinuţe,
Exact ca la pisicuţe.
Şi am mersul delicat
Păşesc frumos neîncetat,
Torc frumos de-s mângâiat
Şi am un dulce mieunat.
De aceea spun aşa,
Nu avem ce discuta!

Cu acestea fiind spuse,
Motănaşul îngâmfat
Se puse pe alergat.
Şi alergă înaintea gigantului,
Oprindu-se drept în faţa elefantului.
Elefantul nu-l zări
Şi-l călcă de îl strivi;
Deşi nu vru să-l strivească,
Ci numai să-i vorbească.

Apoi el privi mirat
Spre ceea ce rămase din motanul îngâmfat
Şi gândindu-se mai bine,
Elefantul zise către sine:
"Lauda de sine
Nu miroase a bine!"

fabulă de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!