Vero novo
A primăverii zile bolnave vin și-alung
Senina iarnă, albă, când arta e lucidă,
Și-n minte, unde sânge posomorât prezidă,
Se-ntinde neputința cu un căscat prelung.
Mi se-ncropesc sub țeastă amurguri albe, dense,
Un cerc de fier mi-o-ncinge, precum un sarcofag.
Și cat în pribegire, un Vis frumos și vag.
Prin câmpi, în coptul zilei și-al sevelor imense.
Dar cad, strivit de-arome de iarbă și copac,
Și-o groapă sap cu fața-mi să-nnăbuș Reveria
Mușcând lut cald în care-ncolțește liliac.
Și-aștept, în scufundare, să urce nostalgia...
- Estimp, Azurul râde-n frunzișul efemer,
În care zburdă păsări și ciripesc spre cer.
poezie clasică de Stephane Mallarme, traducere de Nicu Porsenna
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre alb
- poezii despre zile
- poezii despre visare
- poezii despre sânge
- poezii despre reverie
- poezii despre păsări
- poezii despre primăvară
- poezii despre lut
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.