Joc autumnal

Litieră-şi făcu toamna din frunzişul ruginit
Şi din crengile uscate două osii şi-a cioplit;
Patru nuci îmbătrânite, costelive, făcu roţi
Şi-a strigat în crâng şi codru ca să vină cucii toţi.

Dar grăbiţi cum sunt din fire, când îi chemi ca să lucreze
Dânşii n-au voit pe umeri hamurile vechi s-aşeze;
Ci-ncepură-a face mofturi, că se vor mânji pe pene,
Hamurile-s şubrezite... Dar ce-i drept, le era lene...

Şi porniră-atunci să sufle vânturile nevăzute
Focuri ce-au pălit a ierbii plete. Mute
Au rămas şi crânguri şi câmpii pustii şi ape,
Îngroziţi fugiră cerbii ce veneau să se adape.

Iar căruţul roşu-galben, vuind, începu să fugă.
Speriaţi au fugit cucii. Şi sucit ca o zvârlugă,
Vântul fură din grădină ultima crăiţă vie
Şi fugi cu dânsa-n braţe, simbol dragostei să-i fie.

Iar un corb cu haina neagră, ca un cioclu, cum e iadul
S-a înfipt în stâlpul porţii şi jeleşte-n cor cu gardul
Înnegrit de ploi şi vânturi, obosit, culcat pe-o rână,
Doi drumeţi ce-şi plâng amarul soartei rele ce îi mână.

A murit fecioara vară cu sâni gingaşi de topaze
Cu săgeţi aprinse-n ochii ce de foc aruncă raze,
Cu obraji ca purpuriul merelor ce-ncep să-şi coacă
Dulcele lor chip, în soare mult mai dulce să şi-l facă.

Frunze mici, palide feţe se desprind de crengi uscate.
Cât e valea, cât e codrul, plâng şi vânturile toate.
Tot mai tulbure e râul ce-a fugit ştrengar, din munte,
Tot mai palidă e raza în apus pe a lui frunte.
.....................................................

Într-o margine de codru un bătrân stejar se pleacă
De pe drum să-şi strângă frunza ce tulpina îi îneacă.
Dar lovindu-l cu furie aspra vântului suflare,
Îl culcă mugind sălbatic şi... fugi pe el călare.

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur (2002)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Votează! | Copiază!