O altă clipă

Spre clipa care vine priveşti nedumerit:
cum aş putea-o umple, în chip desăvârşit?
Şi unde-i muza care, şoptindu-mi la ureche,
tăcut să-mi amintească istoria străveche,

Să pot din ea desprinde învăţături uitate,
să pot citi în gânduri ce-n lume-s aruncate
din timpuri neştiute, ce-aşteaptă de când lumea
să poţi a le transcende, să aibă loc minunea,

Să desluşeşti chemarea ce veşnic te atrage,
în clipa fermecată să poţi a te retrage,
să sorbi înţelepciunea ce ştie să te-ajute
să poţi parcurge drumul, pe căi nestrăbătute.

Să-ţi împlineşti destinul, ursit dintotdeauna
să poţi a te cunoaşte, să poţi purta cununa
cândva încredinţată doar ţie, ce te-aşteaptă
în clipa nesfârşită, când cel umil o poartă...

Te-atrage nemurirea, ai vrea să o trăieşti
şi totuşi, teamă-ţi este să nu te rătăceşti,
să nimereşti aiurea în lumea de fantasme
fără să ai puterea lui făt-frumos din basme,

Să poţi respinge răul ce ţi-l imaginezi,
din falsa închisoare să poţi să evadezi,
s-aduni întreg curajul ce poate să-ţi aducă
victoria deplină, să-nvingi orice nălucă

Ce ţi-ar opri intrarea în ţara făr' de moarte
şi unde tinereţea vrea paşii tăi să-i poarte,
împărăţia vieţii, speranţa ta ascunsă
sau veşnicia însăşi, cea veşnic nepătrunsă...

Eziţi. Şi clipa trece. Nu fi dezamăgit.
O altă clipă vine. E fără de sfârşit.
Oare-ai putea-o umple, să-nsemne clipa care
îţi spune adevărul, cuprins în fiecare?

poezie de Elena Liliana Popescu din Unde eşti, timp? (2007)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!