Dumnezeu și om
Cărții vechi, roause de molii, cu păretț~ii afumați,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați:
Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!
Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe cînd mina-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l invite în icoană.
Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mâne.
În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare:
Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se paște-n oameni, mai puternic și mui mare
Decât toate pîn-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?
Va putea să risipească cea neliniște eternă
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr' de margini?... Lăsați vorba-vă pripită
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă
În tavernă?...-n umilință s-a născut dar adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege?
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...
Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile
Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbra împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razeIe de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om - nu Dumneueu
Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie
Ieri ai fost credința simplă - însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te, taie.
poezie celebră de Mihai Eminescu (1873)
Adăugat de Ion Untaru
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre monarhie
- poezii despre zbor
- poezii despre tăcere
- poezii despre ochi
- poezii despre naștere
- poezii despre inimă
- poezii despre gânduri
- poezii despre foc
1 daniel stanciu [din public] a spus pe 20 martie 2013: |
Genial!!!!! |
2 Gică Contra [din public] a spus pe 20 martie 2013: |
Splendid! |
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.