Cuvântul meu, tăcerea (acrostih)
Crisalidele au mușcat cuibul ne-nașterii.
Universalitatea moare-învie-n destule copii.
Vitraliile pântecului verde naște primăvara.
Ana s-a metamorfozat în lut.
Nimfele cântă în hora imaterialității:
Tu, lumină mi-ai ascuns dreptul de-a fi, femeie,
Undeva, în samavolnicia uzurpatorilor de euri!
Lampa dezgroapă din firidele minții, neuroni avortați!
Mute ființe decupează din hârtie albă,
Ecouri surde în valuri mânjite de cerneală!
Unele dopuri scot sunete bizare.
Telurice, vise alunecă spre miezul credinței.
Aud, în depărtare zgomotul nașterii.
Crispate fețe dălțuiesc stâncile (cu forma femeii) departe de mal.
Euforia dezvelirii adună nepieptănate paiațe.
Rumoare lângă apa murdară de val:
E zidul surpat! Incinerată, Ana, moare-ntr-o cană de lut.
Azi, bețivii sorb lichiul dulce-al curgerii... doar azi.
acrostih de Mirela Nicoleta Toniță
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniță
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre naștere
- poezii despre femei
- poezii despre visare
- poezii despre verde
- poezii despre tăcere
- poezii despre sunet
- poezii despre stânci
- poezii despre primăvară
- poezii despre prezent
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.