Mă duceai la gară

Mă duceai la gară
să scapi de mine,
de umbra genelor mele,
de naivitatea mea
de ciută speriată,
scăldată in cuvintele
şi necuvintele tale...
alergai să nu pierdem trenul,
să scapi de mine
pentru încă un an,
eu veneam obsedant
vară de vară,
aproape ilogic
perpetuând aceeaşi prostie
la graniţa dintre real şi filosofie,
acolo unde se trăgea linie:
până aici, restul jos,
nu aveţi loc in tren;
şi pierdeam tren după tren...

mă albăstream,
inima îmi spărgea pieptul,
respiraţia mea sacadată
mirosea a lapte covăsit,
copil proaspăt înţărcat,
neînstare să meargă singur,
iar tu fugeai, fugeai
să nu pierdem trenul...

îţi ceream mâna
să mă pot sprijini
pentru primul pas in iubire,
tu imi dădeai cu durere
floarea buzelor,
pecete pe gura mea strânsă,
temătoare de păcat,
încarcerată în cutume...

şi legile firii se zbuciumau,
se zdruncinau, clocoteau
de furia neînceputurilor...

mă duceai la gară
şi din compartimentul
mirosind a banal
îţi fluturam sfioasă mâna
pe care o doream, o visam
să poarte inelul tău...
şi trenul pleca
cu gara în sufletul meu..

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Votează! | Copiază!