Sonetul fornicaţiei II

Ne-mpreunăm, adesea, cu geamurile-nchise,
Iar de porneşti în strigăt, mai tare dau combina
Să nu te-audă blocul; când ard precum benzina
În sângele-mi albastru ce-n vene sparte mi se

Ridică până-n creştet, înfulec savarina
Din palma tremurândă, şi-apoi m-arunc în vise,
La fel, pe-aceeaşi undă ce-n aburi zugrăvise
Pereţii încăperii ce m-au ascuns de vina

De-aţi fi produs convulsii - şopteşti uitată-n glas
Şi îmi opreşti ocheanul s-ajungă-n galaxie,
Când eu mai dârz şi trainic spărtura nu ţi-o las,

Intrând cu mari emoţii, parca-aş intra în glie,
Dar umezind răstoacea, mă lepăd de impas
Şi-eliberez din tine o-ntreagă herghelie.

sonet de Ionuţ Popa (25 noiembrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Votează! | Copiază!