Titanicul
În vreme ce naviga din zori până-n amurg, un palat pe apa de opal,
I-or fi șoptit oare valurile din prova-i mândră care va portul ei final?
Că voiajul de nuntă se va sfârși-ntr-un liman calm, adânc, coraligen,
Unde după șocul coliziunii va acosta la dana somnului etern?
Dar numele ei se va pomeni în veci, avertisment pentru alte nave,
Cum inima-i a fost spartă de loviturile topuzului de cristal, grozave,
Cum în maiestatea-i, fără egal încă, și-a plecat capul neajutorată
Și cu lumini și muzică în giulgiul mării a plonjat îmbujorată.
Oare strălucirea și visele, jumătate-mplinite,-n zilele care s-au scurs
Trezit-au gloria sădită-n sufletul omului de Divinitatea cea de sus?
Pentru că impregnați de harul iubirii, atinși de-un mir scânteietor,
Bărbații s-au regăsit în eroism ca-ntr-o normalitate a firii lor.
O, miezul acelei nopți stranii și solemne cu aisberguri la ferești
Când Moartea, rece și pală, privind drumurile noastre omenești
A văzut puterea Morții-nvinsă de-o Doamnă decât ea mai mare,
Viața veșnică deschizând ușa noilor sosiți de pe mare.
poezie de Katharine Lee Bates, 1859 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zile
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre sfârșit
- poezii despre religie
- poezii despre porturi
- poezii despre palate
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.