Copilul nimănui
COPILUL NIMĂNUI
De ce-ai plecat fără să-mi spui
o vorbă de alinare?
Să fiu copilul nimănui,
cu-a lumii stigmatizare?!
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
când nu învățasem să scriu.
Mai târziu, din interese,
voiai alăturea să-ți fiu.
Nu-mi doream avere mare
ori susținere bănească,
ci caldă îmbrățișare
de iubire părintească.
Pașii pe cărarea vieții,
Dumnezeu să mi-i îndrume,
mă rugam la miezul nopții,
când eram singură-n lume.
Cum am crescut, n-ai vrut să știi,
când te-ntâlnesc, să nu te știu.
Aveam la masă-n orice zi,
gustul sufletului pustiu.
Tată mi-ai fost în suflet frânt,
prin vremuri rele bune,
să nu uit, cât sunt pe Pământ,
că n-am tată, cui a spune.
Drama vieții trecătoare
în vremelnicia sorții,
voi duce cu resemnare
prin eternitatea morții.
*Prima poezie scrisă în adolescență
Maria Filipoiu
poezie de Maria Filipoiu din Copiii - muguri de suflet
Adăugat de maria.filipoiu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre suflet
- poezii despre viață
- poezii despre tată
- poezii despre religie
- poezii despre poezie
- poezii despre noapte
- poezii despre moarte
- poezii despre miezul nopții
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.