Eu deranj lumii

gânduri expirate pe marginea nopţii
cea care a uitat să-şi închidă pleoapa
în semn de adormire răguşită.
urcasem pe iluzia ta grăbit
divin mă voiam ajuns la lună
să-i recoltez câmpul de păpădii-n aventură.

şi azi, îmi amintesc
de atingerea ta iniţială probă
încercând un fel de blajină acomodare,
o dependenţă
cu mişcarea-mi restricţionată de profund.
visam prin întunecimea pumnilor
strânşi de înfricare
că oi naşte întinderi şi simbioze,
că toate valurile frunţii
le voi netezi c-o apăsare de orizont
prin calmare.

mă calamitau de aiurea abuzul gândurilor
ele toate cugetului mercenare
şi zadarnic mă sforţam...
unii chiar mă credeau nebun
că salvez scoţând Carul Mare
din viitura sentimentelor mele
de toamna trupului agitate.
parcă ilicit m-am instalat în aerul lumii
privindu-i atingerea fără rost
cum în stânga purta încă cicatricea
strigătului de gri licenţios
şi dâra lui Venus ajuns la cină.

spaţial îmi deschideam pleoapa
miraculos loc pentru acea croazieră stelară
atrasă de sucul melancolic şi verde
al ochiului meu, el văzului neorb străjer.

poveşti-n diagonală dezlegam de sobă
când dincolo de fereastră cădeau
ninsori din balans
luându-mi angajamentul
că voi fi dresorul lunii-n ultima peripeţie...
precum şi al rozelor în abateri
şi totuşi nealungate din grădini
spre ochiu-mi serii prizonier.
eu fiind escaladat de-o reverenţă scumpă
din ocniţele ascunderii
toate dezamăgirile agresive le adaptam
şi sărutam tezaurul longitudinal
al visărilor eroice şi nerăbdătoare
prin ideile reîncarnate
netristului zbor de-a lungul
unui vacuum ce-şi sărbătoreşte eşecul.

vântul încă trece ghem prin tăcerea din palmă
n-am ce face;
doar temporar întrebător rămân
neîmpăcărilor de amară revenire
pe sub preşuri şi cugete patrulatere...
ca eu crescut de stângăcia unei fragilităţi,
înspăimântător deranj lumii să arăt.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!