Pantofii alergării şi salba împlinirii

Meniţi de Providenţă, pantofii alergării
Mi-au fost ca un blestem pe anii rătăcirii,
Încât nu bănuiam, că-n verva căutării
Voi reuşi s-adun colierul împlinirii...

Am alergat prin codrul pornit spre înflorire
În ghinda încolţită să caut prelungirea,
Izvoare întrebam din ce-şi sorb dăruirea
În alergări spre mare, să înţeleg iubirea...

Dospeam în sfaturi lungi cu Luna solitară,
Când rezema pleoapa de geamul adormit,
Cu Soarele-mpăratul ce-nvie şi doboară
Tot verdele răscopt, ce singur l-a-ncropit...

De-abia găsii înnodul la iţe încâlcite,
Că munţii de cuvânt în suflet clocotiră
Şi-abia atunci pantofii, pe tocuri fericite,
Cu salba împlinirii perfect se potriviră!

Nu-i bai, că şi desculţi sunt unii mulţumiţi
Şi ară un pustiu cu plugul risipirii,
Aleargă după bani, să-i facă fericiţi
Şi nici nu bănuiesc de salba împlinirii...

Dar ei nu vor afla: ce gust are nectarul,
Ce l-a ascuns Divinul, eternul picurând
Pe lutul juruit..., cum vor grăbi olarul,
Să-i facă oale şi ulcele... lăcrimând...

Şi nouă vieţi, de ai, găseşte-ţi infinitul,
Ce-ar împăca pantofii cu salba împlinirii...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!