Ceai în clocot

Acum, în sfârşit, am înţeles de ce răsuna
Un ibric de ceai mereu în mintea mea,
Dădea în clocot zilnic şi mă epuiza,
Mai avea puţin şi mă sfâşia...
În prezent nu pot decât să dau cu pace,
Pentru că lumea m-a ajutat să desfac capace,
Nu mai turuie mereu în mintea mea
Un tâmpit de ibric ce mă distrugea...
Hai, drace, am făcut-o şi pe asta,
Nu mă mai întorc şi cu asta basta.
Trecutul e trecut, trăiesc doar clipa,
Am reuşit în sfârşit să-mi îndrept aripa,
Ca Bacovia, în inspiraţia mea,
Simţeam aripa de plumb mereu în cârca mea.
Am reuşit s-o vindec, pentru că doar una era stricată
Şi sunt convinsă că nu s-o mai revăd niciodată;
La naiba, capacul de la ibric e deschis,
Am uitat că nici asta nu e chiar de vis,
Ceaiul dinăuntru curge tot,
Dar măcar opreşte focul
ce mă ţinea pe loc.
Iadul e cel mai greu rahat
Pe care până acum l-am confruntat,
Dar ce pot să mai fac,
Capacul de la ibric era deja crăpat,
Cu părere de rău îmi cer scuze că s-a vărsat
Acest nenorocit de lichid înfierbântat...
În fine, să ghicesc că greşesc,
Eram în stare numai să glumesc,
Eram pe punctul să înnebunesc,
Dar mi-am amintit de tot ceea ce iubesc,
Am reuşit într-un final să scap de acest capac
Ce numai suferinţă mi-a provocat.
Capacul era al naibilui de greu,
Aveam senzaţia că e un plumb mereu,
Deasupra mea şi nu îndrăzneam să-l urnesc,
De frica unghiilor, să nu mi le tocesc,
Dar vai, lichidul continuă să dispară,
Nu-mi ziceţi că asta o să amplifice atmosfera funerară.
Gazul începe spre tavan să se ridice,
Am uitat că eram pe un aragaz, amice,
Stop, se aude că vine cineva.
Mereu şi întotdeauna din dreapta mea...
Oare cine o mai fi?
Oi găsi curajul de a le povesti?
Înaintea cuvintelor mele să se aplice,
Fiinţa ce a apărut n-a ezitat să se implice...
Uau, chiar nu mă aşteptam la una ca asta!
Nu mai sunt ibricul cu năpasta,
A venit cineva şi m-a eliberat;
Încă nu-mi vine să cred ce am realizat.
Bine îmi pare că lichidul s-a înfierbântat...
Ascultaţi-mă, acum, pe bune,
Nu voi mai lăsa pe nimeni vreodată să răsune
În palatul minţii mele vor fi de acum încolo doar lună, planete şi stele.
Primăvara a venit?
Sper că doar până aici am avut de suferit.
Mai e oare ceva de murit?
Sper să nu mai întâlnesc vreodată hoitul împuţit...
Asta m-a ajutat şi mi-am revenit,
De iubit cu siguranţă mi-a amintit,
Cred că nu o să mai fac niciodată ceva atât de tâmpit.

poezie de Elena Octavia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!