Îmi iau primăvara-n spate şi alerg spre primul tren...

Mă gândesc că-s prinsă-n plasa unui vis diavolesc şi n-am arme potrivite, unde-l doare să-l lovesc...
Poezia nu mai are nici putere, nici avânt, când o scriu doar cu durere şi-s consoane în cuvânt...
Vânt şi ploi au prins vocale şi le-au răstignit pe cruci, poezia mea de vineri a rămas în cuib de cuci...
Inventez o nouă cale înspre suflet printre ploi, unde să-mi conduc toţi paşii singură şi fără noi...
Să iau primăvara-n spate şi să plec înspre păduri, unde verdele se zbate, să exulte-n muguri puri...
Şi să-mi regăsesc culoarea şi dorinţa de-a zbura, doar sorbind din seve-albastre dintr-o lacrimă de stea...
Este timpul învierii şi-al renaşterii din neant, ştiu că-n primăvara asta am şi eu un loc vacant...
Dar, îmi trebuie un zâmbet şi un cântec violet, să le-arăt când trec hotarul, plata pentru un bilet...
Scormonesc prin acareturi şi găsesc într-un jurnal, zâmbetul de altădată şi refrenul muzical,
Ce îl fredonam prin viaţă, ca imbold pentru izbânzi, când în orice dimineaţă plăteam lacrimii dobânzi...
Şi alerg spre trenul vieţii, să mă urc din mers spre-amurg, şi s-apuc să prind secunde ce-n clepsidre încă curg...
Am să gust din fiecare, doar puţin să am mai mult, să-mi rămână o secundă-ntr-un poem ce-l vreau indult...
Să rămână peste veacuri ca dovada unui vis, pe care l-am scris în versuri ce adastă-n paraclis...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!