Mâine – Sonetul XVIII

Doamne, ce am eu de-mi cauţi prietenia-atât de-asiduu?
Ce fel de câştig oare, Isuse, poţi de la mine-avea,
încât, îngheţat de vântul rece, aştepţi la poarta mea
în bezna şi-n infernul nopţilor de iarnă încontinuu?

Cât de negru şi de meschin înlăuntrul meu am fost!
Să nu-ţi deschid! Cât de am putut fi de necumpătat
dacă din împietrirea inimii mele încă nu s-au vindecat
cumplitele răni ale trupului tău lipsit de adăpost!

De câte ori îngerul a şoptit sfios, de câte ori,
"suflete, apropie-te de fereastră şi priveşte-afară,
vei vedea cu câtă iubire bate el la uşa ta, iar şi iară!"

Şi, oh, de câte ori vocii hrănitoare ca o pâine,
"Mâine,-ţi vom deschide uşa," răspundeam, surzi şi chiori,
pentru ca apoi a doua zi să repetăm răspunsul, "Mâine."

poezie de Félix Lope de Vega, 1562-1635 din Rime sacre, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!