Simt cum zvâcneşte primăvara-n mine...

Se dezmorţesc poemele în mine,
Mustesc în stihuri sevele-n culori.
Sub adieri de verde, theremine
Scriu simfonii pe lujere de flori...

Zefirul mi se plimbă prin artere,
Odoarele mă parfumează-adânc
Şi parcă aş putea s-alerg prin ere
Legată de al primăverii-oblânc...

Mai stăruie zăpada ruşinată
Pe câte-un vârf de munte, lângă cer,
Dar e frumoasă-aşa nevinovată
Între-anotimpuri, ca un grănicer...

Viteze, firele de iarbă suie
Pe cărărui ascunse în pământ,
E Dumnezeu cel care ne descuie
Tărâmul în cel mai frumos veşmânt...

E o eferveşcenţă-n toate cele
Şi parcă grijile aleargă înspre nord
Nu sunt de-ajuns de lungi braţele mele
S-adune toată primăvara-n cord...

Mi-aşez pe frunte-albastru rupt din mare
Din orizontul unde se unesc
Şi cer şi mare-n răsărit de soare
Şi cum să nu mă bucur că trăiesc?

Desculţă-alerg şi-arunc veşminte grele,
În urma mea dezbrac poemul trist
Să plângă singur. Lacrimile mele
Nu vreau să fie probă că exist...

Azi vreau să zbor în stol cu toţi lăstunii,
S-ating nemărginiri ce jinduiesc,
S-ajung pân' la singurătatea lunii
Şi că e primăvară, să-i şoptesc...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!